Florentina Loredana Dalian

duminică, 6 aprilie 2014

Fericirea din căruţă


Nu ştiu ce tot nu-mi convenea într-o dimineaţă de sâmbătă, când n-aş fi avut niciun motiv de jelanie. Eu, sănătoasă, copilul – la fel, venit acasă de la facultate; odihnită, niţel cam grasă, dar asta nu se pune; bani în portofel, slavă Domnului!, nici cât să mă dea afară din casă, dar nici să mă-ntreb ce voi pune pe masă mâine; în casă – cald, curăţenie, siguranţele toate la locul lor, robinetele în stare de funcţionare; în faţă mi se întindea un sfârşit de săptămână în care urma să mă odihnesc şi să mă relaxez. Buuun! Şi totuşi nu-ş’ ce-mi puţea, de-mi văzusem în oglindă o faţă mohorâtă, cam aşa cum era şi vremea de-afară. Poate asta să fie? Oi fi chiar atât de meteo-sensibilă?, mă întrebam privind pe fereastră la copacii zbuciumaţi de vânt şi la cele câteva picături de ploaie care începuseră să se iţească.
         Şi tot privind afară şi căutând nu ştiu ce, poate vreun răspuns la nefericirea mea de alint, numai ce văd o căruţă goală, condusă de un cal alb. Calul, la rândul lui, era condus de un bărbat, părând mai degrabă tânăr, stând în picioare în mijlocul căruţei goale, fluturat de vânt şi în bătaia ploii, doar cu vreo două zdrenţe pe el. Până aici, „spectacolul” n-ar fi avut nimic ieşit din comun, care să îmi atragă atenţia. Ceea ce m-a făcut să zăbovesc asupra imaginii a fost starea de spirit a căruţaşului; cu nişte căşti pe urechi, asculta probabil vreo muzică la care nu se putea abţine să danseze. Tot îndoia genunchii şi tot sălta, mai dând şi din cap, din când în când. „Iată un om fericit!”, mi-am zis. Dar oare de unde atâta fericire? De la goliciunea căruţei, de la zdrenţele lui, de la vremea duşmănoasă de afară? Brusc mi-am adus aminte de truismul care afirmă că fericirea se află în noi. Că ea nu trebuie căutată în lucrurile exterioare. Şi tot brusc, fericirea căruţaşului care nu părea să aibă nimic în afară de căruţa goală şi calul alb, dar care se bucura de muzica pe care o asculta, dansând de mama focului, mi-a indus şi mie o stare de bine, lăţindu-mi un zâmbet până la urechi.
         Aşadar, ce-mi lipsea ca să fiu fericită? Poate dansul? J
        

Slobozia, 06 aprilie 2014


8 comentarii:

  1. Frumos, poate ca trebuie sa traim clipa.....

    RăspundețiȘtergere
  2. Adevărat! Teoria o ştim, dar uneori mai e nevoie de câte-un fapt mărunt de viaţă, ca să ne-o confirme.
    Mulţumesc pentru vizită!

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-a facut bine sa citesc acestea!Si eu traiesc deseori astfel de stari de nefericire si apoi imi amintesc cat de bolnavi si de distrusi sunt alti oameni care tocmai in acele momente pierd suflete dragi... Am constat ca nu-ti trebuie mult sa fii fericit: un rampei de melodie, o floare, un copil care rade la tine... o vorba frumoasa spusa de catre cineva... Si multumesc lui Dumnezeu pentru ele!Mai ales ca stiu, eu stiu, cat de putin ne desparte ca timp de o mare nenorocire!Ma bucur ca ati regasit starea de bucurie care oricum ma caracterizeaza(nu am gasit acum un alt cuvant!) Va imbratisez intr-o dimineata de luni!Nu-i asa ca imbratisarea mea e suficienta acum?Pentru mine, cea care o dau, e suficienta!Deja zambesc, desi m-am trezit tensionata.

    RăspundețiȘtergere
  4. Doamna Elena, eu nu pot decât să mă bucur dacă v-am înseninat ziua cu atât de puţin. Dar ce-i cu nenorocirea care ne paşte? Iar vine apocalipsa? :) Păi eu vă fac să zâmbiţi şi Dvs. mă speriaţi? Se poate? :)) Eu chiar zâmbesc acum. Vorba înţelepţilor noştri bătrâni: "Şi dac-o veni, aici ne-o găsi." Să aveţi o zi frumoasă mai departe!
    Mulţumesc de gânduri şi îmbrăţişare!

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, eu stiu cat de putin ne desparte de o nenorocire, uneori doar o clipa.Nu ne-am vazut de catva timp... dar , cred ca in vara, va povesteam ca ma pregateam sa legan pe genunchi de bunica o fetita, prima mea nepoata... Acum peste ea cresc panselute toata culorile si Imparatia lui Dumnezeu are un suflet in plus, sufletelul ei. Vedeti cat de putin ma desparte de momentul in care o asteptam si acum ea ma asteapta pe mine?Dar ca si Iov, luam acesta ca din mana lui Dumnezeu !Si sigur pentru rabdare,Dumnezeu ne va da un dar de mare pret. Nu am vrut sa va intristez.Am vrut doar sa intelegeti cuvintele mele.Si astept o imbratisare pe care stiu ca vreti sa mi-o dati!

    RăspundețiȘtergere
  6. Da, acum înţeleg. Şi îmi pare rău pentru această dramă a familiei Dvs. Dar, cum spuneaţi, dacă avem tăria să primim totul ca venind din mâna lui Dumnezeu, există un pic de alinare, deşi durerea persistă.
    Vă îmbrăţişez, desigur!
    :)

    RăspundețiȘtergere
  7. ;)) Pai da, Florinel, dansul cu siguranta! mai ales sfarsiturile de saptamana asa trebuie sa inceapa!
    Cu fericirea inainte, pas alergator! :)
    Vad ca te-ai pus serios pe bloggarit deci e musai sa te bag la semne de carte sa nu te prapadesc cumva!
    Cu drag!

    RăspundețiȘtergere
  8. Nu ţi-a fugit nicăieri comentariul, Ina. Am văzut că l-ai trimis de trei ori:) La mine pe blog nu comentează orş'cine, nu se afişează decât cele pe care le aprob (le primesc mai întâi pe mail). Aşa că... de aceea trece un timp până apar.
    Mă bucur că ai poposit pe aici şi că avem preocupări comune (zic de asta cu fericirea. Că de scris nu mai vorbim!).
    Bagă-mă la semne de carte şi te rog nu mă prăpădi! :)) Te mai aştept, cu verva şi umorul tău.

    RăspundețiȘtergere