Florentina Loredana Dalian

miercuri, 26 martie 2014

Cum rămâne povestitorul în poveste

Liviu Comşia despre "A unsprezecea poruncă"


În noiembrie 2012, cu ocazia unei vizite la Bibilioteca "Marin Preda" din Alexandria, unde am făcut şi lansarea cărţii "A unsprezecea poruncă", scriitorul-critic Liviu Comşia a făcut o prezentare a cărţii. Recent, am descoperit că aceasta a fost şi publicată în revista "Oglinda Literară" din mai 2013. Mulţumesc, domnule Comşia!

Deşi se spune cu emfază că se tipăresc mult prea multe cărţi, volumele de proză scurtă sunt apariţii rare şi trec aproape neobservate. Critica le semnalează fără entuziasm, învelindu-le în îndoieli şi teorii savante care rămân fără ecou. Niciodată proza scurtă n-a avut o viaţă… lungă, deşi am avut maeştri ai genului (Caragiale, Slavici şi, mai încoace, Nicolae Velea, Ion Băieşu şi mulţi alţii). Drept urmare, s-a scornit ipoteza că cititorul român nu are aplecare spre gen, fiind mai degrabă iubitor de spaţii epice întinse, de spectacolul epic din romane. În acelaşi timp, nu se uită că examenul de artă literară este trecut doar odată cu primul volum de proză scurtă din care se deduce talentul epic, capacitatea de-a construi povestirea şi personajele şi a le pune în mişcare de spaţii restrânse, cu semnificaţii şi densitate umană maxime.
În bună măsură, e adevărat. Cu puţine excepţii, marii romancieri ai lumii au excelat în proza scurtă, în sinteze epice în care meşteşugul de-a construi tipologii se mărturiseşte pe sine. Dreptu-i că însuşirile epice se luminează printr-o stilistică strunită, temperată sau accelerată cu atenţie în funcţie de povestea care tinde mereu să se extindă. Pe scurt, multă semnificaţie, cu mai multă tehnică literară în mai puţine cuvinte. Ceea ce înseamnă că uneori schiţa capătă valoare estetică mai mare decât opera.
Demonstraţia literară ne-o oferă volumul „A unsprezecea poruncă” semnat de Florentina-Loredana Dalian (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2012), care ilustrează convingător căile pe care umblă proza scurtă şi scriitorii săi. În general, tematica nu se îndepărtează prea mult de întâmplările şi bucuriile simple (Noica). Practic, fiecare schiţă poate deveni un roman, ceea ce ne îndreptăţeşte să scriem acum că scriitoarea are capacitatea tehnică şi artistică de-a compune pe spaţii mici evoluţii umane excepţionale. De altfel, într-o poveste intitulată „Căsuţa iepuraşului” îşi mărturiseşte neliniştea că povestitorul nu se poate extrage dintr-o poveste singur, ci împreună cu propriile-i personaje.
Cum spuneam, tematica se diversifică nu atât la nivelul epicului, cât mai ales al psihologiei. De altfel, Florentina-Loredana Dalian găseşte soluţia potrivită prin supraetajarea textului care cuprinde epicul în două dimensiuni temporale (prezent-trecut), cu interstiţii psihologice determinate de întâmplarea prezentă şi imediat în ecoul din memorie (v. Maria şi taximetristul). Toate aceste construcţii au drept fundament un cod moral. Fără îndoială, scriitoarea urmează pe Ioan Slavici. Fiecare povestire, fiecare schiţă găseşte rezolvarea în codul moral general al românilor. O spune autoarea explicit când, cu nostalgie, evocă satul căruia îi aparţine. Chiar dacă, în ultimă instanţă, îndemnul e să nu visezi, aşa cum se încheie povestirea „A unsprezecea poruncă”, povestire care dă şi titlul volumului. Şi care, tehnic vorbind, este exemplară pentru arta scriitoarei, care sugerează că oricând avem posibilitatea de-a intra în ţesătura romanului prin delimitarea printr-un singur cuvânt „cheie” la început de aliniat. Cuvintele, împreună, capătă sens epic: Noapte, Dimineaţă, Crăciunul, Cartea, Aşa începe, Marele Oraş, Catacombele, Pasărea etc.
Faptul mărunt de viaţă capătă astfel greutate; el se dezvăluie semnificativ şi primeşte gravitate. Personajele, în general, nu au psihologii complicate, dar, fără excepţie, sunt viguroase, active. Autoarea izbuteşte să le compună portrete prin linii sigure: „Frumoasă, distinsă,  elegantă, cu gesturi princiare. Chiar mi-o imaginam coborâtă din cine ştie ce familie de prinţi. Mai interesant decât toate îmi părea faptul că, în ciuda tuturor acestor atuuri, limbajul trupului ei, mimica feţei exprimau smerenie, un anume soi de cuminţenie şi blândeţe. Ce plus de frumuseţe adaugă unei femei această trăsătură atât de rară, cu care sunt convinsă că te naşti. Nu, blândeţea nu se poate dobândi; cel mult, o mai poţi cultiva”. Acestea creează farmecul (trist, de atâtea ori) al vieţii aşa cum o descrie Florentina-Loredana Dalian. Sau mai bine zis aşa cum personajele sale o trăiesc, reinventându-se literar în cadrul moral peste care nu pot trece. A iubi, a visa devin intruziuni ale memoriei. A trăi e doar consecinţa lor supremă.

Liviu Comşia

Noiembrie 2012 (prezentare făcută de critic, în cadrul lansării de carte de la Biblioteca „Marin Preda” din Alexandria)

2 comentarii:

  1. Aşa se pare. Vizita de la Alexandria mi-a adus nu doar bucuria acestei cronici, ci şi pe cea de a te cunoaşte:)

    RăspundețiȘtergere