Dama de pică

Sunt Dama de pică. Da` pică rău! Şi rău şi prost (dacă nu cumva proastă), în cele mai multe situaţii. Ce dacă nu corespund descrierii specialiştilor în domeniu, conform cărora aş fi mai degrabă când de roşu când de ghindă, după cum bate vântul şi-mi zvârle-n ochi tot praful Bărăganului, având consecinţe de schimbare de culoare şi dispoziţie a acestora, din păcate nu şi a prostiei de la purtător.

De ce atunci de pică? Păi fiindcă dama asta are o dambla: să pice - ba câte-un examen (al vieţii), ba în butoi (cu melancolie, se înţelege), ba în câte-o plasă, adică mai multe, ditamai, de poţi să le zici şi năvoade (sau năvozi?), de n-o mai descurcă nimeni şi rămâne aşa încurcată şi debusolată. Cel mai naşpa a picat pe spate în faţa a una bucată hombre, aşa cam la unu` optzeci, ochi tulburător de albaştri, voce ameţitor de sexoasă, că de altele nu mai vorbim. A picat şi-a rămas aşa, deşi hombre zice să se ridice şi să stea-n p... mă-sii acasă, până i-or pica toate plombele de bătrâneţe, că el n-are nevoie de cucoane, nici picate nici despicate – nici în braţe, nici pe jos, nici pe spate şi nici pe părţile laterale. Aşa.

         Odată, un domn mi-a declarat: „Doamna Ariana, sunteţi o dulce, o scumpă, da’ n-aş vrea să fiţi în grădina mea.” Hopa, Gică! De parcă grădina ta ar fi vreun fel de Eden în mărime naturală! Pe mine m-ai întrebat dacă mă interesează oferta? Ce-i drept, îl cam speriasem, săracul. Mă invitase la o cafea şi, ca să-l dezarmez dintr-o singură mişcare, i-am declarat că eu cafea nu mai beau de la grădiniţă, de când, o dată, când dădusem peste termosul educatoarei, am băut atât de multă, că mi s-a aplecat. Noroc cu sticla de whisky furată de frate-miu de la domnul învăţător. Am dat-o pe gât şi m-am dres ca prin minune. De-atunci, cafeaua zilnică la mine s-a înlocuit cu licoarea salvatoare. La întrebarea lui bulbucată (pardon! Numai ochii erau aşa) dacă nu mă simt rău, i-am răspuns că s-a întâmplat o singură dată, ocazie cu care am descoperit antidotul, pe care îl port mereu în geantă, să fie... Cum care? Câteva grame de haşiş.

Aşa că bietul om s-a tot dus în grădina lui sau ogradă, ce-o fi fost, să-şi pască liniştit mioarele sau mariţele sau cum le-o fi chemând, neuitând s-adauge politicos că i-a părut bine de conversaţie. La care eu, ingenuă, nesedusă şi totuşi abandonată pe jumătate, l-am întrebat: „Cu invitaţia la cafea cum rămâne?”. Întrebare care a avut asupra lui efectul pe care-l avea inelul asupra lui Rumburak, atunci când acesta îl răsucea, făcându-l să dispară instanataneu şi premeditat, ceea ce n-am putea totuşi să afirmăm şi despre efectul Vanish asupra petelor de pe covor, fie el zburător sau nu. La faza asta, el a picat. Nu covorul. Nici Rumburak. Ziceam de domnul cu invitaţia. Dacă ar fi fost bărbat, mă provoca la o halbă de whisky, ocazie cu care ar fi-nţeles după prima înghiţitură de ce mi se spune dama de pică, eu neavând defel rezistenţă la băutură, dimpotrivă şi deopotrivă totodată.

         Sunt urâtă. Deşi lumea zice uneori c-aş fi frumoasă. Bărbaţii mi-o spun nu doar prin vorbe, ci şi din priviri. Mă rog, aş putea crede că sunt interesaţi. Dar culmea e că mi-o spun şi femeile, pe care nu le poţi suspecta de vreun interes, eventual numai de puţină invidie. Că dacă-i mai multă, nu te-ar complimenta nici picate cu ceară. Odată, ţiganca, femeia de serviciu, a-ncremenit cu mătura-n mână când m-a văzut şi a mărturisit neîntrebată: „Doaaamna Ariana, ce femeie frumoasă sunteţi!”. Hait! Taci, bre, să nu mă deochi! Când ţi-o pune ţiganu` o uitătură, nu te mai mişti trei zile. Dau să mă fac cât mai mică, mai schioapă şi mai cu ochii încrucişaţi, doar-doar şi-o reveni din extaz şi-oi scăpa şi eu nedeochiată şi neadunată pe făraş de pe jos. Ba încă o mai şi consolez: „Lăsaţi, doamna Astru (auzi ce nume de ţigan!), că frumuseţea e trecătoare. Ba mai mult, nici măcar nu e o condiţie sine qua non pentru fericire.” „Sineva cum?” se zborşeşte la mine, gata să mă ia la alergat cu mătura. „Ba eu, dacă eram măcar pe jumătate frumoasă cât sunteţi, aş fi ajuns departe, hăăăt!” Mda, cred şi eu. În loc să fi ajuns în closet să faci curăţenie, ajungeai tot în locul cu pricina, dar ca să-ţi verşi maţele deodată cu iluziile spulberate. Iar seara, în loc să ajungi în braţe la ţiganul de Astru pentru o partidă de amor fierbinte, te aruncai în braţele disperării, după ce mai întâi dădeai o tură pe la duş, că doar şi-acolo tot fierbinte se cheamă că este, mai ales dacă ridici temperatura apei la maximum. Chit că preţul gazului a cam crescut.

Madame făraş nu se lasă: „Şi nu sunteţi numai frumoasă, da` şi deşteaptă foc. Doooamneee, ce de calităţi!”, se tânguieşte, în timp ce mie îmi vine să-i bag pămătuful pe gât. Ripostez cum pot: „Ce de calităţi bune la nimic!”. „Cum puteţi, doamnă, să spuneţi asta? E păcat de Dumnezeu să vorbiţi aşa! Cred că aveţi toţi bărbaţii la picioare - şi tineri şi bătrâni, şi holtei şi însuraţi.” Trebuie să lămuresc problema, altfel femeia nu mai doarme la noapte: „Uitaţi cum stă treaba, nu zic că, dacă mi-aş propune, n-aş putea avea toţi bărbaţii, dar nu la picioare, ci între. Mă rog, chestie de nuanţă. Sau de prepoziţie, dacă e să ne menţinem în registrul strict lexical. Ceea ce însă nu mă interesează. Mie îmi trebuie unul singur, şi dacă acela nu mă vrea, restul pot să mi se urce şi-n cap, nu-i de niciun folos.”

„Din toată povestea, eu am înţeles doar ceva de poziţie. Dar nu ştiu care-i prostul să nu vă vrea. Eu, dacă aş fi bărbat, nu v-aş mai da drumul.”

Ptiu, ptiu, ptiu! Mulţumescu-Ţi, Doamne, c-ai făcut-o femeie!

         Cam asta, în mare, despre cum mă bârfeşte lumea pe faţă. Că pe la spatele meu n-am fost niciodată, să vad ce se spune. Altfel, sunt fată de treabă. Cu alte cuvinte, mă aflu mereu în treabă, atât într-a mea, cât şi într-a altora, ce dacă nu mă priveşte. Că vorba ceea: „Când eşti în treabă, toţi te-ntrebă”.

Slobozia, 27 martie 2009