Creaţie; Ego, magistra

Autor: OANA-MIRUNA MĂCHIŢĂ

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Creaţie

(cu/despre patru pereți, o masă, un scaun, o oglindă și o fotografie cu familia mea)

Trebuie să scriu. Ce? Nici eu nu știu. Probabil că acum așteptați de la mine cine știe ce personaj fantastic sau vreo grozăvie de acțiune. Îmi trebuie un personaj. Și o împrejurare. Iar apoi?

Poate ce se află în jurul meu mă va inspira. Patru pereți, o masă, un scaun, o oglindă și o fotografie cu familia mea pe perete. Doar niște obiecte. Ce să fac eu cu ele acum?

Privesc pe geam. Vântul suflă nervos prin ușă. Afară – același suflu. Crengile copacilor se mișcă de parcă ar dansa pe simfonia furioasă. Picăturile mignone de ploaie sunt azvârlite cât colo. Blocurile, magazinele, clădirile, toate asistă mute, inerte la ciclul interminabil al zilei și nopții. Pentru ele nimic nu se schimbă. Dacă acum e toamnă, sigur după aceea va fi iarnă, apoi primăvară și tot așa. Însă pentru mine este altfel. Acum sunt în primăvara vieții. Care trece o singură dată. Apoi va veni vara, în căldura căreia mă voi lăfăi în fiecare zi.... până când va veni toamna, iar apoi iarna și... atât. Nu va mai veni din nou primăvara. Mă cutremur la acest gând. Dar mai e mult până atunci.

Oare  ce mi se va întâmpla mâine? Voi deschide bucuroasă fereastra și voi lăsa soarele să mă mângâie pur și simplu sau voi pleca pur și simplu spre școală, bombănind ca toți ceilalți  din cauza ploii sempiterne?

Copacii se apleacă până la pământ în bătaia vântului. Cui îi cer iertare? De ce își cer iertare? Cu ce au greșit? Cu faptul că sunt privitori inerți ai acestei lumi. Cu faptul că știu astfel prea mult despre ce trebuie văzut doar în aparență. Regretul îi sfâșie.

Sună telefonul. Apoi iar mai mâzgălesc niște cuvinte pe foaie. Dar dacă aș azvârli pur și simplu cele mai simple cuvinte dintr-un dicționar?  Ar ieși cu siguranță o capodoperă. Dar nu vreau să fac asta acum. Ploaia mă distrage prea mult. Să las capodoperele pe mai târziu.

Iar privesc pe geam. Cerul metalic își varsă neîncetat lacrimile. Cineva a greșit. Dar cine? Lumea e prea mare. Dar nu și pentru mine. Ah, dar mie îmi trebuie un personaj. Pe care eu îl voi controla:

Razele dimineții îi săgetau ochii. Încercă să îi deschidă. Ceața ușoară a somnului dispăru de îndată ce se văzu inundat de lumină. Deschise fereastra. Aroma tare a toamnei reci îl scoase definitiv din amorțire.

Dar... ceva nu era în regulă. Unde era? Nu știa decât că era înconjurat de patru pereți, o masă, un scaun, o oglindă, o mulțime de uși și o fotografie pe perete. Era o familie. Deși unul dintre membri i se părea cunoscut (semăna cu el oare?!), nu îi cunoștea pe niciunul din ceilalți. Nu avea nicio idee unde se oprise noaptea trecută. Călătorea de săptămâni întregi, fără să știe unde se duce. Ce căuta? Pe el însuși?! Da, da, își căuta eul. Sau poate nu. Aceasta era doar o explicație banală, care îi scuza hoinăreala fără nicun țel. Vru să se întoarcă în așternut, însă remarcă uimit o oglindă în spatele lui. Se întoarse spre ea. „Ce ar trebui să văd? Pe... mine! Da, uite-mă, eu sunt! Pe mine mă căutam! Dar parcă nu seamănă cu mine.” Oglinda îl reflecta pe el, însă nu putea să creadă că el seamănă, nu, este reflecția perfectă din oglindă. Era mult prea... frumoasă ca să fie reală.

Un scârțâit îl îngheță de spaimă. O ușă se deschise. Imaginea din oglindă se schimbă. Să se uite? Să nu se uite. Sau să se uite? Nu își mai auzea respirația. Mai trăia? Îndrăzni. Era inumanul. Răul. Maleficul. Închise ochii. Orbecăind, vru să închidă ușa. Râsul oglinzii invadă încăperea. Încercă din nou. Scârțâitul clanței, iar apoi al ușii închise îl liniștiră. Deschise ochii. Acum oglinda era goală, deși stătea în fața ei. Răsuflă liniștit.

Altă ușă se deschise. Închise din nou ochii. Își simțea fiecare părticică din corp încordată. De data aceasta își auzea inima bătând, bătând, bătând. Tic-tac. Tic-tac. Se uită la oglindă. O lumină caldă îl învălui. Niciodată nu se simțise mai bine. Nu mai conta imaginea din oglindă. Dar... mai sunt uși. Prea multe. Oare ce se află în spatele lor? Când se vor deschide? 

Ego, magistra

        Întotdeauna mi-am dorit să fiu în locul altcuiva, măcar pentru... o zi. Aș putea astfel să schimb orice la acea persoană, chiar dacă pentru un timp foarte scurt. Dar știu că acesta este un vis mult prea îndepărtat. Poate într-o zi voi putea face asta, dar până atunci ar fi mai bine să încerc să schimb ceva chiar la mine.

          Absurdul s-a întâmplat: într-o dimineață, când am vrut să mă dau jos din pat, mi-am dat seama că... nu eram eu. Eram  profesoară. Veniseră Saturnaliile? Era vreo sărbătoare în care trebuia să mă deghizez în vreun personaj sau trecuseră vreo 20 de ani şi îmi trăiam viaţa obişnuită? Până să găsesc răspunsul potrivit m-am gândit să-mi intru în noua piele şi să mă duc la școală ca un profesor ce eram.

         Intrând pe poarta școlii, m-am simțit atât de bine văzând cum toți colegii mei mă salută respectuos și cum mai mulți profesori mă întâmpinau amical în cancelarie, acel loc interzis elevilor, văzut de aceștia ca o cameră în care soarta lor se decide, ca un „laborator” al tuturor testelor și întrebărilor, un „sanctuar” al „uriașilor”. Cataloage peste cataloage, documente, sertare cu teste... Oare ajunsesem în paradisul școlii? Toți se uitau pe un tabel mare. M-am dus și eu repede acolo. Deci aici era „documentul capital”, care dictează tot ce mișcă, orarul. Aveam oră la colegii mei de clasă: „Ooo, va fi interesant! Le dau eu un test.”. Apoi încă ceva mi-a fulgerat mintea. Puteam să văd orice se afla în cancelarie, doar să fiu singură. După ce clopoțelul a anunțat „căderea ghilotinei”, a început forfota, apoi liniștea s-a lăsat peste încăpere. Cataloage și teste plecând, apoi... în sfârșit, singură în „marele templu”! Am căutat sertarul profesorului de matematică. Documente, forumule, planuri de lecție, note de patru, de zece și... testele pentru clasa mea de săptămâna viitoare! Da, da! O ușă trântită. Un toc nervos. Fiori îmi trec pe șira spinării. „Așteaptă puțin. Ce tot fac eu aici?” - și am închis sertarul, am luat catalogul clasei mele și am plecat. Apoi mi-am adus aminte că, de fapt, trebuia să fi plecat la oră atunci când se sunase. Nu întârziasem decât câteva minute. Oricum le-am făcut o favoare colegilor mei.

         Acum holul de lângă cancelarie nu mai pare atât de lung după ce pauza se terminase. Nu mă mai grăbeam să intru în clasă înaintea profesorului. Eram doar eu și zgomotul pașilor mei. Toc, toc, toc, toc. Liniște... până ajung la ușa clasei mele. Țipete, muzică, harababură. Curaj. Și ușa se deschise. Scârțâieli de scaune, „Bună ziua!” și m-am așezat nu în bancă, ci la catedră. Dintr-o privire, am văzut toată clasa: liniște, calm, niciun caiet deschis, însă unul din colegii mei era prea relaxat. Nu citea lecția niciodată. Își învățase cineva, de fapt?! Cuvântul care spus din gura unui profesor seamănă la fel de bine cu „Tăiați-le capul!” spus de un călău: TEST!. Toți încep să scrie, inclusiv colegul care nu învăța. Strângând lucrările și ajungând din nou în cancelarie, am văzut că ora următoare era liberă pentru mine, iar apoi trebuia să vin din nou la colegii mei.        Perfect. Am început să corectez. Spre surprinderea mea, toate testele erau foarte bune („Ce au pățit?!”), mai puțin unul, care am știut al cui este înainte să văd numele scris timid în colțul din stânga. Apoi mi-am adus aminte de ce voiam să fiu în locul altcuiva: trebuia să schimb ceva, cât de insignifiant.

         M-am uitat în orar: colegii mei erau la sala de sport. M-am dus totuși în clasă, în speranța că voi găsi câțiva leneși, răciți, răniți, bolnavi, scutiți, care, ca de obicei, găseau un motiv să nu facă sport. Am rămas surprinsă când am găsit clasa aproape goală, colegul care nu citea niciodată lecția fiind singurul care plângea încet, cu capul pe bancă. Nu am mai văzut un tip care nu vrea să învețe – am văzut un băiat sentimental, căruia îi pasă. Am ascuns testele la spate și m-am așezat în bancă, lângă el („De când au devenit băncile așa mici?!”). L-am întrebat de ce plânge și, spre surprinderea mea, mi-a mărturisit că singurul lucru pe care îl vrea este ca părinții săi să îi acorde și lui măcar o firimitură din atenția pe care i-o acordă fratelui său mai mare. Nu numai că erau prea grijulii cu acesta, dar aproape au uitat că mai aveau un fiu și îl lăsau mereu să doarmă la internatul școlii. Era rănit profund și trebuia să îl vindec. Cheia către atenția părinților săi era să învețe atât de bine, încât să aibă rezultate excelente. Dintr-o dată s-a oprit din plâns și mi-a spus că începând cu acea zi avea de gând să fie cel mai bun. M-a uimit. Am hotărât să îi mai dau o șansă. L-am provocat: „Mai avem o oră astăzi.  Crezi că ai putea învăța lecția pe care nici măcar nu ai citit-o pentru test?”.

         Acum exista o țintă pentru el. Era printre cei mai buni și nu își mai petrecea nicio zi în internat. Părinții aveau un nou fiu. Eram foarte mulțumită să știu că, deși am fost profesor doar pentru o zi, am schimbat ceva. La sfârșitul zilei, eram din nou eu, un elev ce s-a întors în banca sa.

 Oana-Miruna Măchiţă

Clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia