Florentina Loredana Dalian

marți, 30 iulie 2013

Eu, servitoarea (2)

Ofelia

Eu, servitoarea (1)


Grea pacoste şi dragostea asta! Uneori mă întreb dacă nu ne-ar fi mai bine fără ea. Dar nu-mi vine să-mi dau răspunsul. Uite-aşa, nu-mi vine! Bunica zicea: „O femeie inteligentă se îndrăgosteşte cu capul.” N-am pomenit inepţie mai mare. N-am văzut până acum nicium om îndrăgostit, al cărui cap să aibă de-a face cu chestiunea în cauză. Dacă mintea s-ar amesteca în boala îndrăgostelii, cu siguranţă n-ar mai fi oameni „bolnavi”. Bunicii îi dădea mâna să vorbească. Ea nu fusese îndrăgostită niciodată. Când am întrebat-o dacă nici măcar de bunicul, a negat. Cu el de faţă. Zicea: „Dragă, să-ţi spun eu cum stă treaba asta! Aventura îndrăgostelii mele a fost cam aşa: am făcut ochii roată pe la toţi flăcăii de însurat din sat şi am hotărât că bunică-tu se potriveşte cel mai bine pretenţiilor mele. Gospodar, hotărât, nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab. De frumos, uită-te la el, şi-ai să-nţelegi că n-a fost niciodată. Dar cine are nevoie de frumuseţe? Dintre toate lucrurile trecătoare, asta se trece cel mai repede.”  „Bine, dar el?” „El a făcut, tot aşa, cum a crezut că este mai bine. Tata s-a dus şi i-a prezentat averea pe puncte, i-a făcut o listă cu avantaje şi dezavantaje şi, la final, a hotărât c-ar fi mai mult în avantaj. Au bătut palma şi asta a fost. Uite, şi ne înţelegem bine şi-acum după... am şi uitat să mai ţin socoteala anilor.” Pe bunica n-ar fi convins-o nimeni că n-a făcut alegerea cea mai bună. Bunicul părea să aibă altă părere, dar niciodată nu şi-o exprima. Tăcerea lui era un fel de a pecetlui cele spuse de bunica, aşa, fiindcă oricum nu mai conta. Şi nu părea deloc jenat că o târguise ca la piaţă, de vreme ce, oricum, pe ea n-o deranja târguiala. Când am aflat povestea lor, am înţeles de ce adeseori aveam impresia că sunt doi străini. Doi străini cu interese comune, care se străduiesc să ajungă la ţel. Cum ar fi doi străini într-o gară, care se urcă în acelaşi tren, pentru că altfel nu şi-ar atinge, nici unul, nici celălalt, ţinta. Îi găsesc, totuşi, o scuză bunicii pentru atitudinea ei. Avusese o soră mai mare care murise din dragoste. Aşa, pur şi simplu. Iubise mult un băiat, dar părinţii le-au interzis să se căsătorească. I-au despărţit brutal, pe ea au ţinut-o închisă în casă, până când... s-a stins văzând cu ochii. Zăcuse o vreme, s-au perindat doctori mari pe la capul ei, dar au ridicat, neputincioşi, din umeri. Din experienţa surorii, bunica pusese semnul egal între dragoste şi otravă letală. Până la urmă, poate-i mai bine ca ea, decât ca sărmana Ofelia.
Ofelia – nu acesta e numele ei, dar toată lumea îi spune astfel după rolul pe care l-a jucat în „Hamlet” la unul din marile teatre bucureştene, în peste o sută de reprezentaţii. Ofelia îşi spune ea însăşi astfel (precum Flaubert: „Madame Bovary c’est moi”), întrucât ea nu mai ştie să fie altcineva. S-a identificat prea mult cu rolul, ceea ce, până la un punct, e bine (că doar asta e menirea actorului). Dar orice actor reuşeşte să-şi lepede rolul, ca pe o haină, atunci când nu mai are nevoie de el, când trebuie să revină în el însuşi sau să se pregătească pentru un altul. Îşi iese din tristeţe, din bucurie, din boală, din moarte... Şi Ofelia şi-a ieşit din toate acestea, numai din una singură nu i-a reuşit: din dragostea pentru Hamlet. Şi zace bolnavă, într-un spital, toată lumea crede că de epuizare. Doar eu ştiu motivul, mie nu putea să mi-l ascundă. I-am fost şi menajeră şi cabinieră. Îi ştiu toate lacrimile vărsate prin batiste. „Imaginează-ţi – îmi spunea – ca să-mi pot face bine rolul, eu chiar a trebuit să mă îndrăgostesc. Sau poate mai întâi m-am îndrăgostit. Nu contează ordinea. Dar asta nu o dată, ci la fiecare reprezentaţie. Am făcut o şcoală bună de actorie, am învăţat pe brânci, mi-am sacrificat adeseori nopţile şi micile bucurii, ca să pot ajunge o bună actriţă, căci asta mi-am dorit. Am învăţat să mă prefac în toate, am jucat bine chiar şi în travesti. Doar în dragoste n-am învăţat să mă prefac, nici măcar pe scenă.” Nu există leac pentru boala asta. Crede că nu va mai reveni pe scenă. Se gândeşte că, dacă, totuşi, viaţa ei va reintra cât de cât în normal, nu va mai putea să joace. „Am să mă întreţin din reclame. Acolo, nu-ţi cere nimeni să te îndrăgosteşti de şamponul cu care pretinzi că ţi-ai spălat părul, ca să arate strălucitor. Nici de cafeaua pe care te prefaci că o savurezi.” Ofelia îmi aminteşte de sora bunicii mele şi mă tem, tare mă tem pentru ea. Sufletul ei a rămas agăţat printre ierburi, trupul aproape nu şi-l mai simte, are o paloare pe care nicio pudră şi niciun fard nu i-o poate lua. Nici nu râde, nici nu plânge, nici nu zâmbeşte, nici nu se-ncruntă; imobilitatea ei te face să crezi că n-a fost niciodată actriţă. Şi nu e nimic de făcut.
Azi m-am întâlnit cu Hamlet pe stradă. Era la braţ cu soţia, împreună cu cei doi copii ai lor. Era volubil şi pus pe distracţii. Când am salutat, m-a oprit să mă întrebe ce face Ofelia. Habar n-aveam ce-aş fi putut să-i spun. Nu face nici bine, nici rău. Pentru că, de fapt, nu face nimic. E şi vie, e şi moartă, suspendată între două lumi, fără să aparţină niciuneia. Cum poţi să descrii în două vorbe această stare? Ce face? Nu ştiu ce face. Şi totuşi ştiu. Şi totuşi... Oricum, el n-ar fi înţeles. A plecat, tras de mânecă de unul dintre plozi, nu înainte de a-mi spune să-i transmit salutările lui. Şi mai ce? Eu am rămas plantată în mijlocul străzii, de parcă prinsesem rădăcini. Viaţa se scrie diferit pentru fiecare dintre noi. Unii se pricep s-o-mblânzească, luând de la ea ce-i mai bun, alţii s-o fenteze cum pot, alţii... ard până la ultima suflare. Pe aceştia din urmă, ceilalţi îi cred ca şi pe ei, le transmit salutări şi îi întreabă ce fac. Fără să ştie că ei înşişi habar nu au ce fac, ori dacă mai pot face ceva. Reacţionăm şi interacţionăm cu grijă, astfel încât să nu ne lezăm „stratul” protector. Viaţa altora ne interesează atât cât să părem oameni de lume. O mână întinsă, uneori cu răceală şi ne-am făcut datoria. În rest, nu interesează pe nimeni... oare câţi hamleţi, câte ofelii vor fi dăruit tăcerii apelor...

Slobozia, 30 iulie 2013

joi, 25 iulie 2013

Duşi cu pluta (pe Dunăre)

Cronică (de dincolo) de Stână – 17




Puţine trebuie să fie locurile atât de încărcate de splendoare şi mister, cum este Delta Dunării. N-am înţeles de ce n-am fost acolo decât o singură dată, când eram elevă în clasa a VIII-a. Cred că m-am gândit de mai multe ori să revin, dar… Suferim de boala amânării, ni se pare că avem o grămadă de timp. Uitând că viaţa se scurtează cu fiecare zi, ca o rochie lungă de bal, transformată în minijupă. Noroc cu Dobre, care m-a anunţat cu entuziasm la telefon că urmează să mergem în Deltă, împreună cu prietenii: Marian Ştefan, Florin Ciocea, Vasile Iordache şi Dan Elias.

La o casă de creaţie a Uniunii Artiştilor Plastici. Ce poate fi mai frumos, decât să te afli cu prietenii într-un loc de o frumuseţe naturală care-ţi taie respiraţia, într-un loc anume destinat creaţiei? Mă rog, ei au de gând să dea şi la peşte, treaba lor. Chestie care mie nu prea-mi sună a creaţie, ci a distrugerea Creaţiei, dar treacă de la mine! Să vedem ce părere o să aibă Dan Elias, apărătorul tuturor jivinelor de pe şi de sub pământ, când se va pune problema azvârlirii vertebratului pe grătar sau în oala de ciorbă din dotare (din dotarea lui Florin, el le are cu ustensilele casnice). Cred c-am să asist la războiul ruso-turc în miniatură. Marian Ştefan, când poet, când istoric, după cum are chef, mă corectează spunându-mi că, de fapt, războiul ruso-turc au fost mai multe. Mai bine zis o serie de conflicte militare… ştiţi dumneavoastră. Dacă tot n-a avut de lucru, în loc să-şi bea licoarea din pahar, i-am spus că eu nu pricep de ce, dacă s-a numit ruso-turc, au fost implicate şi Principatele Române, ce treabă mai avea şi Napoleon pe-acolo… Atât i-a trebuit! Mai vorbeşte şi acum. Cum, între timp, eu mi-am găsit altceva de lucru, a tăbărât pe Vasile Iordache, căruia i-a predat toată istoria otomană şi ţaristă, că altfel cum poţi să înţelegi premisele războiului ruso-turc, dacă nu cunoşti contextul istoric. Vasile asculta atent (că doar, vorba lui: „securiştii trebuie să ştie să asculte!”), mai şi moţăia, dar cred că era o diversiune (că doar, vorba mea: securiştii trebuie să ştie a dormi cu ochii deschişi şi cu creierul jumătate treaz). Uite-i şi pe Florin şi Dobre, intraţi într-un joc periculos: care surpinde la celălalt, cu aparatul foto, mai multe momente… indecente. Mă rog, gusturile nu se discută. Eu, mai bine, mă duc să văd pelicanii. Pe marginea bălţii, Daniel vorbea cu broaştele. Una dintre orăcăitoare părea să-i spună ceva ce pe el îl amuza foarte, apoi îi răspundea tandru, iar ea părea să nu-şi mai încapă în pielea râioasă de fericire. Se pare că n-am avut noroc, şi aici am întrerupt un moment delicat. Am mai rămas, totuşi, curioasă să văd dacă Daniel sărută broasca, iar ea se transformă într-o prinţesă care zăcea încorsetată de 50 de ani în trupul acela hidoşel. Deodată, coşmar: broasca s-a repezit la mine şi m-a sărutat (brrrr!!!) şi s-a transformat în… ah, nu în prinţul cel frumos, din păcate! S-a transformat în Dobre, care, cu degetul arătător mă mustra, ca un şef de baltă, pardon! de revistă: „Ai venit aici să caşti gura la broaşte, sau să pui mâna să scrii? Eu te plătesc cu peşti fripţi pe grătar, prinşi cu trudă de mine şi Vasile, preparaţi fără nici un pic de talent de Florin, după ce, în prealabil, au fost mângâiaţi pe creştet de Daniel şi instruiţi de Marian Ştefan în privinţa bătăliilor  navale şi a deosebirilor dintre acestea şi cele tereste, şi tu îţi pierzi vremea trăgând cu ochiul la perversiunile unui poet cu o broască în travesti?” Şi a început să mă alerge cu undiţa.  Eu, transformată în sirenă, am chemat în ajutor trupele speciale de intervenţie  (Vasile), forţele navale (Florin) şi pe cele aeriene (Daniel), care, umăr lângă umăr, m-au salvat de undiţa lui Dobre, dar m-au azvârlit fix în plasa lui Marian. „Prima bătălie navală dovedită istoric s-a desfăşurat în Delta Nilului, prin 1186 Î. Hr. Despre asta din Delta Dunării s-ar putea să se vorbească tot ca despre un fapt istoric, peste alţi 3000 de ani…” Nuuuuuuu!!!!

Buf!! Când am dat să fug din plasa lui Marian, am auzit o bufnitură. După un junghi în coaste, am desluşit sursa cauzatoare de zgomot: căzusem din pat. În cădere, trântisem şi ceasul care acum indica o oră incredibilă. Nu auzisem când a sunat, întârziasem la serviciu, că doar visasem frumos. Am început să mă echipez în grabă, amintindu-mi de vremea când făceam armata. Ce păcat că, din cauza acestui serviciu, n-am putut fi cu prietenii mei în Deltă! Dar măcar i-am visat. Să vedem dacă şi eu am fost în visul lor pescăresc. O ultimă aranjare a ţinutei, la oglinda din hol. De dincolo de suprafaţa oglinzii, mă privea o sirenă. Nu vă spun ce părere are Daniel despre sirene şi de ce nu-i plac.

                                                                                                            
Slobozia, 24 iulie 2013


marți, 23 iulie 2013

Eu nu-mi bat joc de meserie

En garde!

En garde! - Prêt? - Allez!

          Am auzit de multe ori formula, rostită româneste, nu la TV, nu în marile competiţii, ci în sala de antrenament (o biată ruină) a Clubului Sportiv Şcolar Slobozia, precum şi la competiţiile, amicale sau nu, de la Bucureşti, Braşov şi Slobozia. Având un mic sabrer, m-am ţinut după el o vreme, până m-a lăsat inima să-i dau drumul de unul singur.

În gardă! - Gata? – Porniţi!
          Mă uimesc cu câtă fortă şi eleganţă totodată se năpustesc micii adversari unul asupra altuia, la auzul comenzii arbitrului. Şi pornesc. Uneori ca la tăiere, având în faţă un adversar mult mai puternic, mai mare ca vârstă sau temut pentru faptul că loveşte tare. Unii pornesc înapoi, temători, nescăpând însă ochiului atent al antrenorului – „Du-te-n atac!“ Şi se duc, Dumnezeu ştie cu ce inimă. Şi numai ei ştiu ce-au în suflet când, la sfârşitul asaltului, îşi dau mâna spunându-şi reciproc „mulţumesc!“. Învingătorului înteleg să-i mai ardă de mulţumiri, cu toate că victoria nu-l scuteşte de săbii încasate ce lasă vânătăi de durată, dar învinsul? Mulţumesc că m-ai bătut? Multumesc că mi-ai dat o lectie? Sau poate mulţumesc c-ai dat mai cu milă.
          Le-am văzut de multe ori lacrimile din ochi la concursuri - indiferent de vârsta pe care o au şi indiferent dacă sunt fete sau băieţi - şi chiar la antrenamente. Plâng prin colţuri, pe bănci, pe planşă, unii se-ascund după măşti. Dar n-au multă vreme să plângă, îşi streg lacrimile sau nu, şi intră la următorul asalt. Chiar şi atunci când nu mai au nicio şansă, nu abandonează niciodată, aşa au fost învăţaţi – „până la ultima tuşă!“. Şi niciodată nu uită să spună „mulţumesc“, adesea cu nodul în gât şi lacrimi pe obrajii lor tineri.
Am văzut lacrimi de durere (unii sunt atât de mici, la vârsta ursuleţilor de pluş). Când unul plânge, cel care l-a lovit merge la el şi-i cere iertare (şi parcă-l doare pe el, în fond cunoaşte senzaţia), îl masează pe locul dureros, iar „victima“ îl bate usor pe spate, semn că nu-i nimic. Au şi o încurajare din partea antrenorilor :„Freacă-te, că vine alta!“
Cel mai des am văzut lacrimi de ciudă - că nu-şi depăşesc adversarul, că nu-şi depăşesc condiţia sau că arbitrul i-a „furat“. Din păcate, se mai întâmplă şi asta. Ambiţiile celor mari (care altfel nu ratează nicio ocazie să-şi etaleze înţelepciunea în faţa micilor sportivi) trec uneori peste sufletele lor curate de copii, neînvăţate cu nedreptatea, peste minţile lor logice care nu cunosc mizeria rezultată din interesele înţelepţilor adulţi.
Şi-atunci lacrimile sunt singura refulare căci, în scrimă, spre deosebire de alte sporturi, în special fotbalul, n-ai voie să conteşti decizia arbitrului, nici să te manifeşti în vreun fel. Sau o faci, dar pe pielea ta sau a întregii echipe - descalificarea.
Într-adevăr, scrima e un sport nobil şi a păstrat ceva din nobleţea de altădată. N-ai să vezi sportivi îmbrâncindu-se sau strigându-şi măscări. Dimpotrivă, deşi pe planşă n-au mamă, 
n-au tată, când se termină asaltul, adversarii sunt cei mai buni prieteni, ştiu să se bucure pentru succesul celuilalt, se încurajează reciproc şi sunt foarte uniţi între ei, în special la concursul pe echipe.
M-a impresionat întotdeauna solidaritatea lor şi n-am să uit o întâmplare din sala de scrimă a CSS „Tractorul“ Brasov (cum se numea pe-atunci, actualmente “Forex“). Echipa Sloboziei fusese completată, din lipsă de alt coechipier, cu Tănăselea (cel mai bun sportiv de-atunci al Braşovului la categoria copii). Fusese ales cel mai bun, pentru a exista un echilibru de forţe, din echipa Sloboziei făcând parte şi Florin, care avea numai 7 ani, sub vârsta minimă de concurs (8-9 ani) şi care, atunci când pica la asalt cu unul de 14, aveai senzaţia că se duelează o girafă cu un şoricel. Chiar dacă şoricelul mai câştiga uneori tuşe, în mod surprinzător, datorită determinării sale. Echipa trăgea, bineînţeles, pentru Slobozia. Când au tras cu Braşovul, m-aşteptam ca Tănăselea s-o lase mai moale, cum era şi firesc. M-a bulversat văzându-l cât e de corect, dând ce-i mai bun şi obţinând victorie după victorie. Nu m-am putut abţine să-l felicit şi să-l întreb cum se poate. Mi-a dat o lecţie - un copil de numai doisprezece ani: „Când fac parte dintr-o echipă, trag pentru ea, indiferent de oraş sau ţară. Îmi pare rău de ai mei c-au pierdut, dar ce pot să fac? Nu-mi bat joc de meserie!“
Oameni mari, auziţi cum gândesc copiii voştri? Nu tremură carnea pe voi la gândul că de atâtea şi de atâtea ori vă bateţi joc nu doar de meseria voastră ci şi de a altora? Că vă bateţi joc de aceşti copii, pe care i-am văzut tremurând de frig în săli îngheţate. Despre care ştiu că uneori rămân plângând acasă în timp ce colegii lor merg în cantonament, întrucât părinţii nu au bani să li-l plătească. Iar aceşti copii n-au ajuns să câştige bani din sport şi poate nu vor ajunge niciodată. Doar cheltuie.
Astupaţi-vă urechile, închideţi ochii! Să nu-i mai vedeţi pe acesti copii care nu sunt doar campioni, ci şi premianţi la scoală, care fac eforturi numai de ei ştiute să le facă pe amândouă. Bine. Căci nu-şi bat joc de „meserie“. Noroc că are cine să-şi bată joc în ţara asta!
Touché!



Slobozia, 23 iulie 2013
(după nişte însemnări mai vechi)









Florin Dănilă şi Iulian Teodosiu


(Fotografii din perioada 2001 - 2003)


luni, 22 iulie 2013

Foame şi Sete



Plângeam, negăsindu-Te,
Că L-au luat pe Domnul meu
Şi nu ştiu unde L-au pus.1)
Te credeam atât de departe,
Dar atât de aproape-mi erai;
Doamne – Ţi-am zis,
Dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus,
Iar eu Îl voi ridica!2)
M-ai chemat pe nume,
Te-am strigat: Rabuni!3)
Foame şi Sete de Tine-
-mi-era...

Slobozia, 22 iulie 2013


1), 2), 3)  - Ioan , 20


joi, 18 iulie 2013

Tenişii jerpeliţi ai lui Covaliu


En garde!


Acesta NU este un text despre tenişii campionului olimpic la scrimă-sabie, Mihai Covaliu. De altfel, scrima nu se face în tenişi, ci în pantofi speciali. Şi totuşi, acesta este un text despre nişte presupuşi tenişi jerpeliţi ai lui Cova. Un text despre sărăcie versus bogăţie, despre inteligenţă versus prostie, despre mândrie şi prejudecată, despre. Şi totuşi, când nu ai pantofi de scrimă, dar ţii cu tot dinadinsul să o practici, scrima se face şi în tenişi; şi nu orice fel de tenişi, unii de 5 lei, din piaţă „de la ruşi”, cu talpa desprinsă şi prinsă cu leucoplast.  Eu am văzut şi am crezut. Am văzut şi cum se face performanţă, cum se poate câştiga o medalie astfel încălţat. Dar asta nu e totul.
         În textul "Patriotism în tăişul sabiei",  vorbeam despre un concurs amical de la Villach (Austria). Tot atunci, am asistat la o scenă mirobolantă, după finala pe echipe. Gabi era un copil (spun era, deoarece au trecut ceva ani de atunci, între timp trebuie să fi ajuns bărbat în toată firea) de 16 ani, foarte muncitor şi talentat sabrer, dar cu posibilităţi materiale modeste.  Ceea ce, la noi, nu era nimic ieşit din comun. Cluburile sportive şcolare  (nu mai ştiu care-i situaţia acum), erau, în urmă cu 10 ani, destul de sărace. Dacă părinţii nu contribuiau financiar la achiziţionarea echipamentului (deloc ieftin), sportivii erau puşi în situaţii din cele mai penibile. I-am văzut de multe ori trecându-și lamé-ul de la unul la altul deoarece clubul n-avea în dotare decât unul singur regulamentar. I-am văzut contestându-li-se, în concursurile oficiale, echipamentul, fie pentru că inserția metalică e întreruptă, fie pentru că bluza are mânecile prea scurte, ori fiindcă becul nu se aprinde la proba pe mască. I-am auzit de atâtea ori strigând disperați, înainte să intre pe planşă:  “Dă-mi și mie mănușa ta!“ (și dacă nimeni nu-i aude, trag fără, rănindu-și mâinile), “Dă-mi sabia!“ sau – stângacii - plângând că n-au sabie de stânga. Astfel că Gabi nu ieşea în evidenţă printre colegii săi, dar printre sabrerii austrieci, francezi şi italieni, ai noştri arătau precum Cenuşăreasa înainte de bal, adică înainte să vină Zâna bună cu bagheta din dotare. Deşi asta nu i-a împiedicat să ia aurul şi argintul la individual şi aur pe echipe.
         Gabi obţinuse, cu o zi înainte, medalia de argint la individual, iar la momentul povestirii se pregătea să intre primul pe planşă în concursul pe echipe. Şoferul alergase prin sală şi-i făcuse rost de un lamé corespunzător, dar puţin cam mic, îi tot trăgea de mâneci, în fine, l-a aranjat cum necum. Avea şi sabie şi mănuşă. Mai rămânea ca masca să treacă proba electrică. Dar, la un moment dat, l-am auzit izbucnind: „Băga-mi-aş!”  Lăsând observaţia pe mai târziu, căci nu era deloc momentul să fac pe baba moralistă, l-am întrebat ce s-a întâmplat. Cu lacrimi în ochi, mi-a arătat tălpile desprinse aproape până la jumătate ale tenişilor, adăugând, în timp ce-şi desfăcea şireturile: „O să trag desculţ, mai bine, decât să mă împiedic în ei.” „N-ai să tragi desculţ deloc! Vrei să aluneci şi să-ţi rupi gâtul, sau să te calce adversarul pe bombeuri? Cât mai ai până intri?” După ce a consultat ceasul de concurs m-a informat că mai erau fix două minute. I-am dat un ordin repezit – „Încheie sireturile la loc. Acum!” – apoi am strigat-o pe A: „Vino repede! Avem o urgenţă! Ia şi trusa!”  Ca orice doctoriţă care se respectă, care a mai fost şi sportivă de performanţă cândva, amica mea a apărut aproape instantaneu, cu tot cu trusă. Doar că nu prea înţelegea care-i urgenţa, nu vedea niciun rănit. Nu i-am spus că eu eram în pragul leşinului. Am amânat momentul până după concurs. Aveam treabă. „Scoate repede din trusă ceva cu care să-i bandajăm tenişii lui Gabi!” Pricepând, s-a orientat rapid la două role de leucoplast şi a început să aplice „bandajul”, asistată de mine, devenită asistentă ad-hoc, bledegărind fiecare la câte un picior. Când am terminat operaţiunea, mi-am aruncat ochii pe ceas (mai erau 30 de secunde) şi i-am spus victorioasă lui Gabi: „Mai ai timp să  tragi şi un pui de somn.”  Şi-a luat sabia şi s-a îndreptat către planşă, nu înainte de a ne adresa, lui A şi mie, salutul regulamentar specific scrimei, cu care se salută adversarii înainte şi după asalt, arbitrii şi publicul. În primul tur, s-a tras cu echipa Austriei. Gabi, intrat pe planşă ca un supus austriac, a ieşit victorios, după ce l-a făcut varză pe adversarul încălţat cu pantofi de scrimă. Astfel, a început bine ceea ce Rareş avea să termine fulminant, conducând, împreună cu coechipierii lor, echipa către medalia de aur. I-am urmărit cu emoţie şi cu bucurie. Mai puţin asalturile când era Gabi pe planşă, când nu ne puteam concentra, nici A, nici eu, decât pe tenişii lui, pregătite, una de o parte, alta de cealaltă parte a planşei, cu rolele de leucoplast în mână, gata de a sări să acordăm „primul ajutor”.
         Aceasta a fost introducerea fără de care nu puteam povesti ceea ce urmează, ceea ce, de fapt, constituie miezul textului. După festivitatea de premiere (România – aur, Italia – argint, Austria – bronz), sportivii au rămas să schimbe impresii intre ei, au mai făcut ceva conversaţie, fotografii. A şi cu mine eram obosite de parcă noi am fi dus greul meciului. Ne aşezasem pe o bancă, să ne recăpătăm pulsul şi ritmul normal al respiraţiei. Când apare Gabi, cu o cerere:
-         Doamna doctor,  mai aveţi nişte leucoplast?
-         De ce? Ţi s-au desprins?
-         Nu, nu pentru mine. Poveste lungă, vreţi s-o auziţi?
Normal că am vrut. Astfel am aflat că austriacul cu care trăsese în primul tur, impresionat de performanţa lui Gabi, a dorit să-l cunoască mai bine (În paranteză fie spus, am observat că sabrerii, deşi pe planşă n-au mamă, n-au tată, năpustindu-se cu toată forţa asupra adversarului, în afara ei, sunt foarte buni prieteni, nu poartă ranchiună, nu se invidiază, ceea ce m-a impresionat profund). Din vorbă în vorbă, austriacul l-a întrebat de ce are încălţările înfăşurate cu leucoplast. Gabi, jenându-se să-i spună că din motive de talpă desfăcută, a găsit pe moment o explicaţie beton: pentru mai bună aderenţă la planşă. Fraţilor! Auziţi ce l-a dus mintea! Dar să vedeţi cât l-a dus pe austriac! Uitând că are pantofi speciali pentru scrimă, care au şi aderenţă şi tot ce vrei, l-a rugat frumos să-i dea şi lui nişte leucoplast şi îşi făcea reproşuri că nu se gândise până atunci să-şi înfăşoare şi el pantofii. Gabi, generos, i-a spus „desigur”. Ăsta a fost actul I. După o vreme vine Gabi iar şi ne arată, mândru foc, adidaşii austriacului în picioarele lui.
-         Ce-ai făcut? L-ai descălţat pe ăla? Sper că nu i-ai furat de la vestiar!
Jignit, Gabi ne arată jerpeliturile lui de tenişi în picioarele austriacului care umbla foarte ţanţoş în ei. Nu mai înţelegeam nimic.
-         Cum l-ai păcălit?
-         Simplu. De fapt, s-a păcălit singur.  Cine l-a pus să vorbească, în loc să tacă? Se tot lega de tenişii mei. Că de ce arată aşa rău.
-         Ce i-ai spus?
-         Păi doar nu era să-i spun că sunt sărac. I-am zis că acei tenişi i-au aparţinut lui Covaliu, că îi folosea la antrenamente, de aia au ajuns în halul ăla;  şi mi i-a dat mie, cu ocazia unui concurs. Că nu trag niciodată fără ei, că îmi poartă noroc. D-astea. A început să se roage de mine să-i dau lui, promiţându-mi orice. Am fost de treabă că i-am luat doar adidaşii, a vrut să-mi dea şi bani.
Am înţepenit. Şi eu şi A n-am mai putut să scoatem multă vreme o vorbă. Am şi râs, am şi plâns. Pe rând şi deodată. Mi-a părut rău pentru Gabi când antrenorul l-a certat şi l-a pus să-i ducă ăluia pantofii înapoi şi să-şi ceară scuze că l-a păcălit. A dat să protesteze, dar profesorul i-a arătat sabia. S-a dus spăşit şi a făcut precum i s-a spus. Deşi, pe cât de uşor îi fusese să-l păcălească, pe atât de greu i-a fost să-l convingă că l-a minţit. Deşteptului îi intrase în cap că aceia sunt tenişii de antrenament ai lui Cova, că Gabi de aceea e atât de bun la scrimă şi nădăjduia că „ciuperca” asta se va lua şi la el, prin tălpile prinse cu leucoplast ale tenişilor de cinci lei, din piaţă „de la ruşi”.  N-am fost de acord cu niciun chip că Gabi a trebuit să se întoarcă acasă cu tenişii lui rupţi (dar cu medalii la gât), însă nu puteam interveni. Poate greşesc. Ştiu că aşa e omeneşte, creştineşte,  fair-play şi în toate felurile. Dar, dincolo de ceea ce e omeneşte, creştineşte şi fair-play, mie îmi rămâne o întrebare: Oare în „meciul” inteligenţelor, n-ar trebui să fie ca în scrimă? Să câştige acela care este mai bun, acela care loveşte cu tăişul? Până la ... ultima tuşă. Sau invers: în scrimă, dacă ţi se aprinde beculeţul, ai fost atins, aşadar ai pierdut. În viaţă, dacă NU ţi se aprinde beculeţul la timp, ai pierdut. Touché???

                                                    
Slobozia, 18 iulie 2013


L si A, `odihnindu-se`, după concurs



joi, 11 iulie 2013

"Florentina-Loredana Dalian- Literatură la superlativ" - (2)

Continuarea articolului de ieri din Observator 24


„Cariera literară mi-a fost influențată de acei oameni (scriitori, la rândul lor, sau critici) care m-au încurajat în demersul meu literar. Aş numi numai câţiva, oarecum în ordinea cronologică a influenţei domniilor lor asupra destinului meu literar de până acum: scriitorul şi criticul literar Adrian Dinu Rachieru, prefaţatorul a două dintre cărţile mele, scriitorul Aurel Podaru, la a cărui editură am debutat în volum, epigramistul George Corbu,
preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, scriitorul Gheorghe Dobre, redactorul şef al revistei ialomiţene „Helis”, împreună cu alţi prieteni scriitori ialomiţeni, printre care aş aminti numai pe prozatorul Titi Damian, care a făcut şi nişte recenzii la cărţile mele. Majoritatea mi-au dat încredere în scriitura mea, fără a mă lăuda foarte, ci spunându-mi că aş avea ceva de transmis în scris, că trebuie să continui, să public. Au mai fost şi alţi redactori de reviste care m-au publicat și iarăşi va trebui să fiu nedreaptă şi să amintesc numai doi: Lucian Mănăilescu şi Virgil Diaconu”, spune Florentina-Loredana Dalian.
Cititorii au avut, la rândul lor, o influență asupra parcursului literar al Loredanei. Asemenea, aprecierile, încurajările sau criticile acestora.
“Desigur, sunt mulţi, mult mai mulţi oameni care mi-au dat curaj, ajutându-mă în felul acesta. N-aş vrea, însă, să omit o categorie foarte importantă: cititorii. Atât cei avizaţi în materie de literatură, cât şi cei mai puţin avizaţi, de la tineri elevi de liceu, până la tineri de… 80 de ani şi peste. Eu cred că orice om care mi-a citit câteva rânduri (nu mai spun o carte sau mai multe) şi care mi-a spus câteva vorbe sincere, din suflet, despre cum a recepţionat mesajul textelor mele, a avut o influenţă asupra parcursului meu literar. Să nu se înţeleagă că au fost numai aprecieri. Au fost şi critici şi, câtă vreme au fost făcute cu un scop pozitiv, cu îngăduinţă şi fără acea răutate gratuită, mi-au folosit la fel de mult sau poate chiar mai mult decât aprecierile şi încurajările”, arată Loredana.
Înainte de magnolii”, “S.O.S”
Încalte, nu-i lucru ușor pentru un autor să spună care-i este cel mai drag text din cele care-i aparțin. Darămite volumul.
„E foarte greu să aleg. Cred că cel mai drag îmi este "S.O.S"(inclus în cel mai recent volum – "A unsprezecea poruncă" – şi publicat anterior în "Helis"). Motivaţia ar fi nu doar că a impresionat destul de mulţi cititori (în special bărbaţi, care au avut şi curajul să îmi mărturisească – unii dintre ei – că au lăcrimat citindu-l. Pe mine asta m-a măgulit foarte tare, înseamnă că undeva, cumva, am atins nişte corzi sensibile, ajungând la sufletul cititorului. Dar îl consider un text special şi pentru felul în care l-am scris. Parcă cineva îşi spunea povestea prin mine. Unii au crezut că m-am folosit de o întâmplare personală, dar n-a fost aşa. M-am folosit numai de nişte date care mi se potriveau şi – e adevărat – de nişte senzaţii pe care le trăiam, poate chiar în perioada aceea, dar le-am plasat în alt context. Interesant e că, scriindu-l, mă simţeam nu de parcă l-aş fi scris, ci de parcă l-aş fi citit. În fine, nu e frumos ca autorii să vorbească atât despre ei sau textele lor. Cât despre volumul preferat, e acela pe care urmează să-l public – <<Înainte de magnolii>> (cu pretenţii de roman). Mi se pare că, în acest volum, scrisul meu e mai cizelat şi, totodată, că, mai degrabă setată pe proza scurtă, am reuşit să dau o unitate cât de cât textului în ansamblu. Totuşi, încă nu l-am terminat. Mai am 1-2 capitole”, motivează Loredana.
Printre autorii pe care îi îndrăgește, se numără: Panait Istrati, Gala Galaction, Ştefan Bănulescu, Marin Preda, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Coşbuc, Magda Isanos, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Luca Caragiale, Feodor Dostoievski sau Serghei Esenin. Prezentă în opt volume colective și membru în șase asociații literare, Florentina-Loredana Dalian pregătește, pentru viitorul apropiat, alte cinci volume: “Înainte de magnolii”, “Cronică de stână”, “Tot un fel de șezătoare”, “Păpuși din linguri de lemn” și “Domnișoara Nimeni”.

Articol şi foto: Cristian Şuca

miercuri, 10 iulie 2013

"Florentina Loredana Dalian - Literatură la superlativ" - (1)


N-am zis eu, el a zis!
Jurnalistul Cristian Suca a publicat un portret al meu (literar) în cotidianul "Observator 24". Mulţumesc, Cristi, pentru acest portret cam... prea la superlativ! 

Sursa: Observator 24

A publicat patru volume de proză, pregătește alte cinci – un roman, două volume de proză și alte două de poezie – textele sale au colorat paginile a peste 20 de reviste, numele său este prezent în opt volume colective, face parte din șase asociații literare, a câștigat peste 40 de premii la concursuri literare organizate în toate colțurile țării. Pe scurt, Florentina-Loredana Dalian, autor de proză, poezie, dramaturgie, haiku, tanka.
Deși a așternut pe hârtie primele rânduri pe când era copil, Loredana, născută într-o zi în care Bucureștiul se scălda sub un soare primăvăratic, nu s-a gândit nici măcar o clipă că, la un moment dat, va ajunge unul dintre cei mai apreciați autori ai României. Totul a început și a continuat în joacă, dar jocul acesta avea să o poarte în zbor pe cele mai înalte culmi.
“Cred că pasiunea pentru literatură a început mai întâi citind. Poate şi mai devreme, ascultând poveşti. Aşadar, destul de devreme. Poate am avut şi şansa să îmi pice în mână cărţile potrivite, la vârsta potrivită, astfel încât apropierea s-a produs firesc, fără nimic forţat. Primele rânduri le-am scris când eram elevă în clasele mici. Erau nişte versificaţii, cred că destul de caraghioase, având în vedere că scriam poezie patriotică, cu ţara şi partidul. Am fost un <> ratat. Cred că de aceea, ulterior, m-am îndreptat mai mult către proză. În şcoala generală, nu pot afirma că am avut activitate literară. Mă jucam. Şi nu mă prea lua nimeni în serios. Nici măcar eu. Nici în liceu. Nici măcar poezie de dragoste n-am scris, cum fac majoritatea celor aflaţi la o anumită vârstă (adolescenţi). De fapt, au fost vreo două încercări, ştiute numai de mine. Dar nici nu le-am arătat cuiva, nici nu mi-a spus nimeni că aş avea talent. În facultate (Facultatea de Inginerie Chimică, Institutul Politehnic Bucureşti), nici atât – am mers pe real, atât la liceu, cât şi în facultate. Deşi tot timpul am avut drag de literatură, de artă, în general, nu credeam despre mine că aş putea fi una dintre cei care scriu. Chiar nu mă vedeam în această postură. Am început mult mai târziu, după 30 de ani, când nici greutăţile vieţii, nici ingineria n-au reuşit să mă îndepărteze de fiorul creaţiei. Am început în joacă. Apoi, s-au ivit nişte oportunităţi, s-au înlănţuit evenimente şi, aşa, din joacă, în joacă, am publicat patru cărţulii. Dar asta când deja îmi încheiasem studiile”, rememorează Florentina-Loredana Dalian.
Debut și influențe
Primul volum, “Și copiii se îndrăgostesc”, a văzut lumina tiparului în 2008, însă, la vremea aceea, Loredana participase deja la concursuri și festivaluri de poezie, iar textele sale apăruseră în reviste și antologii.
“În revistă, prima dată m-a publicat Marin Toma în <>, care apare la Dor Mărunt (jud. Călăraşi), cu un text care participase la un concurs literar organizat de domnia sa (în 2006). La scurtă vreme (decembrie 2006), am apărut în <>, când redactorul şef – Gheorghe Dobre – mi-a publicat pe prima pagină un text umoristic <>. Într-o carte, am apărut pentru prima dată într-o antologie de festival, la Suceava, în 2008 (mai). Apoi, tot în 2008 (iulie), mi-a apărut primul volum (proză scurtă) – <<Şi copiii se îndrăgostesc>> – la insistenţele editorului Aurel Podaru”, explică Loredana.
Au urmat apoi, alte trei volume: “Aceeași lună peste sat” (2010), “Scrisori netrimise” (2011) și, un an mai târziu, “A unsprezecea poruncă”. În ultimii opt ani, Loredana a publicat patru volume de proză, a participat la peste 40 de concursuri și festivaluri literare, acolo unde talentul său i-a adus tot atâtea premii, culminând cu 12 premii I și cu două ediții – 2008 și 2012 – la care avea să obțină marele premiu. De asemenea, de-a lungul timpului, creațiile sale au fost prezente în peste 20 de reviste literare.
Partea a doua a portretului o puteți citi în numărul de mâine al cotidianului nostru.

Articol şi foto: Cristian Şuca

luni, 8 iulie 2013

Calendar foto-haiku 2014 - Dans


Consecventă, Ioana Dinescu a strâns materiale şi anul acesta pentru calendarul de anul viitor. Ce zboară timpul! De data aceasta, fotografiile şi haiku-urile au avut ca temă dansul, inspiraţia provenind de la povestea celor doi dansatori - Elena şi Yoshi. 
Povestea precum şi imaginile de mai jos (coperta şi luna martie, unde sunt şi eu prezentă cu un poemel), vorbesc de la sine.
Pentru  a vizualiza tot calendarul: AICI
Pentru comenzi, se va completa formularul de AICI





Tunel prin munţi -
o altfel de Karenină
între şine

duminică, 7 iulie 2013

Înainte de magnolii (19)

Expoziţia

Înainte de magnolii (18)


Îmi place, vara, ceasul în care se insinuează înserarea. Îmi transmite o linişte, dar şi un mister nedesluşit, răscolind aiurite doruri ale depărtărilor. În ceasul acela, parcă mi-ar plăcea să zbor, să îmbrăţişez lumea. Într-un astfel de moment, mă îndreptasem spre Sala Dalles, cu inima bătând mai tare decât normal, aşteptând un nu ştiu ce, căutând să regăsesc un timp de demult. Intenţionat am ajuns mai devreme, voiam să mă bucur în linişte de fiecare pictură în parte, să-mi aduc în memorie amintirile mele care erau legate de momentul când Claudiu le pictase sau când ni le arătase. N-a fost să fie să mă aflu chiar singură în sala imensă, câţiva grăbiţi veniseră şi ei cu mult mai devreme, pesemne din motive cu totul altele, dar care nici nu mă interesau. Cineva opinase la intrare: „Ce nume interesant a găsit expoziţiei. Înainte de magnolii. Dar oare ce-o fi vrând să însemne?” Eu ştiam. Şi un sentiment oarecum tembel de mândrie pusese stăpânire pe mine, nu doar pentru că numele expoziţiei, aflat acum pe buzele multora, care avea să fie reluat pe zeci de canale media, fusese ideea mea; ci şi pentru că acolo, în picturile acelea, la care toţi aveau să se minuneze ca la vreuna din minunile lumii, era o fărâmă din viaţa mea. Un dram din aspiraţiile mele, din tinereţea mea fericită şi plină de fluturi. Aş fi vrut să le strig tuturor: „Şi eu, şi eu sunt acolo!”, de parcă şi eu aş fi pus vreo linie sau vreo culoare pe pânzele frumos expuse. Într-adevăr, te încearcă un sentiment de bucurie, chiar de mândrie incontrolabilă, atunci când te regăseşti, sub o formă sau alta în opera cuiva. Aşa cum te bucuri atunci când te regăseşti în proza sau poezia unui scriitor, când ştii sigur că tu ai fost acela care ai inspirat, oarecum, creaţia respectivă. Să fie asta din dorinţa omului de a se abona la nemurire? Şi totuşi, cei mai mulţi inspiratori ai operelor de artă rămân, în majoritatea cazurilor, nişte anonimi. Aşa cum fusese, de exemplu, fata oarbă care i-a inspirat lui Beethoven superba Sonată „Clar de lună”, atunci când, el văitându-se de infirmitatea sa privind surzenia, ea îi replicase „O, cât aş da să văd şi eu un clar de lună!”. Pianistul G, aflat într-un colţ al Sălii de expoziţie, interpreta Sonata lunii, iar acordurile acesteia umpleau tot spaţiul dându-i o anume consistenţă şi tristeţe, totodată.
Oarecum central era expusă „Cina neterminată”. Fusese scris şi un anunţ în ceea ce privea tabloul respectiv: unica expunere a acestuia avea loc în cadrul expoziţiei „Înainte de magnolii”, după care urma să fie donat Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris.  M-am apropiat cu sfială de acest tablou despre care îmi povestise Claudiu. Gândul că, nu demult, pânza aceasta se bucurase şi de apropierea lui David mă emoţionase puternic. Acum mai mulţi ani, fusese model, dar cu puţină vreme în urmă se aflase, cu oglinda în mâini, lângă pictura aceasta, o privise, respirase lângă ea şi... poate avusese măcar un gând pentru mine. M-am dus inutil de aproape de pânză, tablourile se privesc de la o anumită distanţă. Am privit intens personajul central şi, fără să-mi dau seama de gest, am schiţat o uşoară atingere, ca o mângâiere. El, David, era acolo, în chip de Iisus, înconjurat de Apostoli. M-am simţit prost când gardianul expoziţiei mi-a atras atenţia că picturile nu trebuie atinse. Bineînţeles că ştiam aceasta, dar cine s-a mai gândit? Bine că n-a pornit vreo alarmă!

 Eram într-o zi frumoasă de primăvară spre vară. Claudiu ne adunase pe toţi în atelierul improvizat într-o mansardă închiriată în Bucureşti. Eu şi Lena priveam fascinate la minunea care se săvârşea sub ochii noştri. Dintre toate artele, pictura mă întrigă cel mai mult. Dacă muzica mi se pare a fi regina artelor, cea care pătrunde cel mai adânc şi mai eficient în străfundurile sufleteşti, pictura mi se pare cea mai de neînţeles. Nu pot pricepe cum ceva atât de material – pensule, vopseluri – poate fi transformat într-o operă de artă. Cum ochiul şi mâna pictorului transpun imaginea cuiva pe o pânză, şi ea materială, făcându-l să semene atât de bine. Nu contururile, nu redarea exactă a unor trăsături, cât mai ales „prinderea” expresiei cuiva, acel ceva care îl defineşte, aceasta mi se pare inexplicabilul inexplicabilului. Cine-i conduce lui mâna? Cum este posibil un astfel de talent? Îi spuneam acestea Păpuşicăi, iar ea îmi replicase că în orice artă există un astfel de mister. „Gândeşte-te, până la urmă, cuvintele ce sunt? Şi cum poţi face să rezoneze simţirea cuiva, cum poţi transmite acele vibraţii superioare, prin cuvinte altfel banale, pe care le auzi rostite şi la piaţă. Dar ceea ce face scriitorul cu ele, uneori (vorbim de cei buni, desigur), este dincolo de om şi dincolo de ceea ce este el zi de zi. Ai fost balerină. Iată, şi dansul stârneşte atâta emoţie şi transmite stări.” Cedasem explicaţiilor Păpuşicăi, dar, pentru mine, cea mai incredibilă dintre arte, rămâne tot aceasta. Şi mi se pare nedrept că este cea mai puţin expusă aplauzelor. Nimeni nu aplaudă o pictură sau un pictor. Emoţia se trăieşte interiorizat – dacă se trăieşte, şi gata. Îl întrebasem pe Claudiu ce crede: în pictură, e mai mult talent, sau mai multă tehnică. Mă lămurise buştean, spunându-mi că amândouă, în egală măsură, dar evident, fără talent, tehnica e în zadar. Apoi îmi zisese de nu ştiu care pictor celebru care, ajuns la întâlnirea cu madama cu coasa, la peste 80 de ani, s-ar fi exprimat: „Ce păcat că am învăţat să pictez abia acum când trebuie să mor!” Lena se ridicase şi se dusese să-i aşeze o şuviţă lui David, nu ştiu ce i se păruse la el. Acesta o atenţionase, stârnind râsul tuturor: „Azi, sunt Iisus. Nu mă atinge, Magdaleno, că încă nu m-am suit... în tablou!” Cum aş fi putut rămâne netulburată îm faţa acestei picturi? Ea era acolo, aceeaşi de acum zeci de ani. Noi eram care încotro, târând de anii noştri, o, Doamne, prea mulţi, târând de umbrele noastre. Şi totuşi, în sufletul meu, era dimineaţă, era vremea magnoliilor, şi atâta tinereţe irosită! Şi încă mai era David. „În mine, se mai vorbeşte şi astăzi de tine”...
Gardianul şi-a dat seama că nu sunt prea în regulă, m-a întrebat dacă mă simt bine sau dacă vreau un pahar cu apă. I-am mulţumit şi i-am spus că nu-mi trebuie nimic. Îmi şi imaginam cum mă numeşte în sinea lui: tâmpita care strică tablouri prin expoziţii. Şi totuşi, mi-a zâmbit. De ce mi-o fi zâmbit? Părea mai mult decât zâmbetul profesional. Aveam să aflu curând. Gardian, gardian, dar de atâta pază pe la expoziţii, îşi formase un ochi expert, atât cât îi e îngăduit unui gardian să fie expert în pictură. După ce l-am refuzat cu apa, m-a îndreptat către un tablou: „Poate vreţi să-l priviţi şi pe acesta”. Mă recunoscuse, pişicherul, într-o lucrare în care eram pictată din semiprofil. Mai întâi, am crezut că e o coincidenţă, dar m-am convins că nu, atunci când le-a indicat, cu o mândrie nejustificată (sau poate da, având în vedere că descoperise... America) celor doi indivizi care admirau pânza, arătând spre mine: „Doamna este!” şi, evident, făcându-mă să mă simt prost. Ăia se holbaseră, când la mine, când la tablou, conchizând în final, prin mişcări aprobatoare din cap, că da, eu trebuie să fiu. Era totuşi o pictură din tinereţe, pe care Claudiu reuşise să mi-o „fure” în timpul unui seminar. Altfel, nu-mi prea plăcea să-i pozez. Mă plictisea la culme. Atunci venise special pentru asta. Intrigată, l-am întrebat pe gardian cum de m-a recunoscut, flatându-l se pare, după felul în care s-a înfoiat. Mi-a răspuns: „Simplu. După nas.” După nas? Am ridicat, întrebător, din sprâncene. Zice: „Da, e un nas special. Nu ştiu să explic, da-n orice caz, eu n-am mai văzut unul la fel”. Ăsta nu-i tâmpit! Asta, dacă nu cumva s-o fi înţeles cu Claudiu. Şi el mă stresase cu poveştile despre nasul meu şi mă terorizase cu unghiul din care voise să-l picteze, cel mai avantajos zicea el. „Nasul tău, Ina, este perfect. Se întâmplă rar să aflii perfecţiunea sub forma asta. Este exact cât trebuie ca dimensiuni, dar ceea ce-l face unic e curbura acestuia. Dacă era un pic mai cârn, ţi-ar fi dat un aer de frivolitate; mai drept, ţi-ar fi dat o asprime care ţi-ar fi răpit din farmec.” Mai că mă convinsese că, dacă trec oarecum drept o femeie frumoasă, asta se datorează în cea mai mare parte nasului meu. O „anexă” pe care eu nici măcar n-o băgam în seamă până atunci. Şi David avea o pasiune pentru nasul meu. Îşi trecea uneori un deget peste el, într-o atingere uşoară, abia simţită. Am închis ochii, vrând să rememorez acele clipe, apoi i-am deschis, să nu mă creadă gardianul chiar dusă cu pluta. L-am întrebat într-o doară: „Sunteţi cumva şi pictor?” Mi-a răspuns afirmativ, oarecum jenat: „Da, dar eu nu sunt nici pe departe atât de bun ca domnul Teodorini. Pictez. Dar nu-mi permit să trăiesc din pictură, de aceea lucrez ca gardian. Totuşi, sunt bucuros că am găsit locul acesta, unde trăiesc printre tablouri.” Apoi, prinzând curaj, mă întreabă despre Claudiu: „Sunteţi rude?”. „Nu, sunt... am fost...” Chiar aşa, ce-am fost? Ce aş fi putut să-i spun ăstuia în câteva secunde despre relaţia mea cu Claudiu. Am ales o formulare lămuritoare, dar care nu spune nimic: „Ne-am cunoscut în tinereţe.” „Aha!”, a răspuns, fără să ştiu dacă şi ce a priceput. Apoi, pentru că nu venisem să-i fac conversaţie gardianului, distrăgându-l de la datorie, m-am îndreptat către tabloul cu magnolii, nu înainte de a-i face o mică bucurie, ca răspuns la atenţia pe care mi-o acordase: „Cred că sunteţi un pictor bun. Numai dumneavoastră şi domnul Teodorini aţi remarcat trăsăturile nasului meu.” Încântat din cale afară, m-a invitat la viitoarea lui expoziţie. Ei, lasă, că n-am devenit chiar aşa de intimi! Am dat din cap a nu se ştie ce şi m-am depărtat, simţind că nu mai pot face pe politicoasa multă vreme cu acest om care nu avea, în fond, nicio vină. Dar mie nu de el îmi ardea. Eu aş fi vrut, de exemplu, să-l fi întâlnit pe David. Nu ştiu de ce venisem cu speranţa aceasta. Claudiu îmi spusese clar că nu a mai ţinut legătura cu el din acea zi când s-au întâlnit ultima oară în atelierul de pe Champs Elysées şi totuşi, eu, cu stilul meu de ţesătoare de iluzii, mă gândeam că cine ştie, poate se va întâmpla o minune şi va veni, construind tot soiul de scenarii aberante. Priveam tabloul cu magnoliile şi îmi aminteam...
Desigur, era înainte ca între mine şi Claudiu lucrurile să se fi lămurit. Eram, de data aceea, doar cu ei doi. Cum Claudiu picta, eu şi David rămăsesem împreună într-o oarecare intimitate care ni se întâmpla atât de rar. Am privit ce-am privit la meşteşugul lui Claudiu, apoi eu am propus să ne plimbăm prin Grădina Botanică. Mergeam ca doi prieteni, dar inima mea îndrăgostită zvâcnea să iasă. La un moment dat, ne-am aşezat pe o bancă. Stătea în dreapta mea, îl priveam cu drag, m-aş fi aruncat în braţele lui, i-aş fi stat la piept o veşnicie. În loc de asta, vorbeam, spuneam vrute şi nevrute, probabil aiureli. Şi mă bucuram ca niciodată de prezenţa lui, de vocea lui, de soarele acelei dimineţi către ora prânzului. Eram invadată de un val de bucurie imensă şi mă întrebam dacă şi pentru el e la fel. Nu aveam certitudini. În ce-l priveşte pe David, niciodată n-am avut certitudini. Nici măcar după ce Claudiu plecase şi noi am rămas împreună. Nici acum după toate cele povestite de Claudiu, nu am convingerea că am fost pentru David tot ce a însemnat el pentru mine. Şi, până la urmă, ce-ar mai conta?
Rând pe rând, am luat toate tablourile şi mi-am rememorat tinereţea dinainte de magnolii. Pianistul atacase nişte nocturne de Chopin. Pluteam într-o irealitate străină de tot ce mă înconjura. Vedeam mulţimea adunată admirând picturile, făcând remarci despre ele şi parcă mi se părea că indivizii aceia mi se bagă în viaţă, intră cu bocancii în intimitatea mea. Eu mă regăseam în spatele fiecăreia dintre picturi. Eu, împreună cu David. Trăiam în alt timp. Ce căutau oamenii ăia acolo? Ce voiau? Şi cucoana aia ce zăbovea atâta în faţa „Cinei neterminate?” Nu cumva voia să mi-l fure?

M-am trezit la spital, în rezerva cu pereţii albi, reci şi neprimitori. Făcusem iar un acces de febră ca în cele două dăţi, o dată când rămăsesem cu David, a doua oară când rămăsesem fără el. O asistentă care mă supraveghea a dat alarma şi doctorul s-a înfiinţat imediat să mă programeze la diferite analize. L-am convins cu greu că sunt sănătoasă tun, că singura boală de care sufăr e „sindromul David”, că nu mă interesează ce spun aparatele lor tâmpite. „Doctore, bucuraţi-vă că oamenii sunt nefericiţi, că omenirea duce lipsă de iubire. Altfel, ar trebui să vă schimbaţi meseria. Nimeni, dar nimeni nu s-ar îmbolnăvi de nimic, dacă oamenii ar fi fericiţi, dacă s-ar şti iubiţi! Vă pierdeţi vremea descoperind leacuri, când singurele reţete pe care ar trebui să le prescrieţi ar trebui să conţină leacuri pentru suflet.” Puţin a lipsit să nu mă interneze la psihiatrie. De fapt, a fost nevoie să-l ameninţ că-l dau în judecată, asigurându-l, totodată, că asta e meseria mea şi chiar mă pricep. Am plecat pe picioare, mai sănătoasă ca niciodată. Căci ceea ce nu ştia doctorul dar eu ştiam era faptul că acea expoziţie fusese pentru mine vindecarea. Iar febra nu fusese decât o eliberare a organismului de sindromul care mă însoţise ca o umbră de-a lungul vieţii. În timpul expoziţiei, retrăind în alt timp şi totodată în prezent, proiectându-mă şi în viitor, am avut revelaţia efemerităţii acestei vieţi, a inutilităţii tuturor grijilor şi problemelor noastre. Tabloul cu Cina neterminată va fi privit şi peste o sută de ani într-un muzeu. Alţi oameni se vor perinda prin faţa lui, vor avea de spus, de comentat, de simţit. Alţi oameni pentru care la fel de importante vor fi dorurile, iubirile, neîmplinirile proprii. Mi s-a făcut milă de acei oameni încă nenăscuţi care vor suferi, la rândul lor, din dragoste, degeaba, ca şi când lumea începe şi se termină cu ei. Lumea nu începe şi nu se termină cu niciunul dintre noi. Aşadar, nici cu mine.
Când ieşeam, în curtea spitalului, un copil se juca. Peste o sută de ani, nici pentru el nu va mai conta nimic. Nici faptul că acum umblă în nişte papucei rupţi, nici că poate nici pe el nu-l va iubi cine trebuie. I-am zâmbit şi mi-a întins ceva ce ţinea ascuns la spate: un boboc de floare. Ca să-i ofer şi eu ceva şi neavând nimic care să-l încânte, i-am dat portretul meu, pe care Claudiu mi-l oferise când mă vizitase la spital. Probabil copilul ar fi fost mai mulţumit de-o bomboană. A alergat după mine şi m-a interogat: „Tanti, n-ai un pix?” Am scos unul din geantă, pe care i l-am întins. L-a luat vesel şi a-nceput să-mi deseneze mustăţi pe tablou. Aşa-mi trebuie, dacă nu i-am dat măcar o bomboană! Am râs împreună de isprava lui şi m-am îndreptat către casă, cu o imensă pace în suflet. Mă vindecasem! Şi eram de-a dreptul bine dispusă. Copilul acela, cu măzgălelile lui, îmi relevase un adevăr imuabil: oricât de frumos ai avea nasul, dacă n-ai mustăţi, tot degeaba!


Slobozia, 07 iulie 2013