Gânduri dintr-o iarnă deocheată

Impresii în urma pelerinajului la Mănăstirea Dervent, 08 decembrie 2013

Zic „iarnă deocheată” pentru că numai iarnă nu era. Un soare de toamnă blândă ne-a însoţit tot drumul, până s-a lăsat înserarea. Deşi am înţeles că la Slobozia nu prea fusese aşa. Dar ce contează, soarele era acolo unde eram noi. Cineva se rugase pentru asta. Câtă credinţă trebuie să ai pentru ca Dumnezeu să-ţi aprindă soarele pe cer! „Iarna nu-i ca vara”, se-nţelege, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă… Uneori mă şi sperii, uneori viaţa mă surprinde în asemenea măsură, încât mă întreb cu ce viteză aleargă gândul nostru spre Dumnezeu şi mă uimesc cu ce viteză răspunde. Uneori. Alteori, Îl întreb, de parcă am sta amândoi la o masă de bodegă: M-auzi, Doamne, ce zic eu aicea? Ei, ştiu, eu sunt surda, dintre noi doi, dar îmi mai place şi mie să fac pe interesanta. Acuma, Doamne, poţi să-Ţi astupi urechile. Nu poţi? Asta e!

La Sfânta Liturghie, în biserica „Naşterea Maicii Domnului”, de  Sărbătoarea Sfintei Treimi. Trei copii se plimbau pe culoar, în ordine, au mers la Altar cu câte o lumânare. Nu prea ştiau ce să facă. La întoarcere, mi s-au aşezat alături. Dorin mă privea din când în când şi îmi zâmbea, mă întreba prin semne dacă procedează bine, dacă face Crucea cum trebuie… După Slujbă, cu mine de mână. Au început apoi, de la slujbele următoare, să vină mai mulţi. „Ce faci, Doamne, mă umpli de copii? Ştiu că îmi cunoşteai dorinţa de demult, că mi-ai şi îndeplinit-o, doar că eu… în fine. Şi-acum ce faci? Mă umpli de copiii altora? Lasă, nu mai zâmbi! Ştiu că suntem cu toţii copiii Tăi, dar zic aşa, în viaţa asta terestră. Şi-apoi ştii bine că avem nevoie şi de tată. Mă rog, în afară de Tine, unul în carne şi oase. N-avem! Ia-Ţi-i înapoi! Fără supărare, da?” Aud râsul lui Dumnezeu. „Ce proastă eşti!” „Sunt, ce să fac, dacă aşa m-ai lăsat?” „Hai, hai, fără scuze! Ce n-aveţi, tată? Ştii că asta-i bună? Ha, ha! Na-vă! Doi, la pachet! Ajung sau mai vrei?” „Nu, nu, gata, e bine, sărut-Mâna! E… mai mult decât speram. Uraaa! Ă… vreau să zic, mulţumesc, Doamne! Eu ziceam mersi şi de unul, dar Te-ai gândit bine, niciodată nu strică o rezervă…” „Mai scuteşte-Mă cu rezervele tale! Dispari!”

Privesc copiii adunaţi în curtea Protoieriei, apoi, când cobor treptele şi merg la ei, încep să mă strige, vin să mă îmbrăţişeze. Citesc fericirea în ochii lor şi mi se umple sufletul. Le împart darurile de la „doamna Maria”, aşa cum o ştiu ei pe amica mea, Nina. Îşi amintesc de ea. Îşi aduc aminte de fiecare om care le-a dăruit ceva. Au fost educaţi să nu ceară decât de la Dumnezeu. Aşa le-am spus şi eu. Dumnezeu îndeplineşte toate cererile, mai ales pe cele ale copiilor. Parcă tot nu le vine să creadă. Cu o noapte înainte, nu prea dormiseră. Şi s-au trezit de la 4.

La Grădina Zoologică se bucură ei, ne bucurăm şi noi. Căprioarele se apropie de gratii, prietenoase, delicate. Urşii, simpatici foc, parcă sunt nişte babe pe şanţ. Ne studiază curioşi, de parcă noi am fi dincolo de gratii. Tigrul, maiestuos, nu ne bagă în seamă. Ştie prea bine că dacă nu ne-ar despărţi gratiile, n-am mai fi aşa viteji. Perechea de lei, hm… are un mod ciudat de a ne spune că nu suntem doriţi. Şerpii dorm, maimuţele fac gălăgie să li se deschidă. Papagalii şi peştii ne încântă cu multitudinea de culori. Pentru aceştia, nu încerc nicio durere. Dar simt o rană pentru anumite animale pe care mi-e greu să le văd captive. În special animalele mari, de pradă. Tigrii, leii… Am citit că nici nu se înmulţesc în captivitate şi, atunci când o fac, au comportamente ciudate: mamele îşi resping puii, nu-i alăptează. De parcă nu şi-ar dori să perpetueze specia de captivi. Un fel de: „dacă eu sufăr, urmaşii mei nu trebuie să păţească asta”. Maimuţele, în schimb, n-au nicio problemă. Ele se adaptează în orice orânduire.  

„Doamna, doamna, e-adevărat că mergem cu bacul?” „Cum să fie adevărat? Măi copii, ce visaţi voi acolo? Numai gărgăuni vă umblă prin cap!” În apropierea pontonului, mai multe voci mă strigă: „Doamna, doamna, ia uitaţi!” Aşa, şi??? Adică voi ştiaţi că trecem Dunărea pe la Chiciu, iar eu habar n-aveam! Bravo mie! Mai făceam şi pe grozava. Părintele, cu nevinovăţie de îngeraş, mai face şi glume: „Măi copii, dar ce grozavi sunteţi voi! De unde aţi ştiut că se trece cu bacul, că noi n-am ştiut!” Noi!

Ajunşi la debarcader, găsim altă specie, de data aceasta domestică: o căţeluşă cu pui, un câine care a traversat cu noi pe bac. Braţul Borcea al Dunării e aşa cum îl ştiu din copilărie. Poate ceva mai poluat. O apă atât de mare îmi stârneşte teamă şi mă fascinează totodată. De când l-am citit pe Gala Galaction (Pr. Grigore Pişculescu), Dunărea îmi aminteşte, inevitabil, de emoţionanta sa povestire, adevărată bijuterie literară: „De la noi, la Cladova”. Şi parcă aud plânsul frumoasei Borivoje şi suspinul încercatului Popa Tonea care pentru o clipă şi-ar fi dorit să ajungă pe fundul apei tulburi, răscolite de furtună. Îmi imaginez că apa Dunării, aşa mare cum e, s-a format din lacrimile tuturor neîmplinirilor în dragoste, ale tuturor borivojelor şi ale tuturor popilor tonea de pe pământ. Scuteşte-mă, Dunăre! Ia-ţi apele şi cară-te! Ai nivelul destul de mare, nu-ţi mai trebuie alte lacrimi, calico! Pe ale mele nu ţi le dau, le păstrez în inimă, cine ştie la ce-or fi bune vreodată…

Peisajul dobrogean e, de asemenea, fascinant, exotic. Frumuseţea lui e contrastantă cu sărăcia gospodăriilor ce rulează prin fereastra autocarului, ca într-un film de Emir Kusturica. Soarele îmbracă totul într-o aură frumoasă, chiar şi sărăcia. Hm… sărăcia e frumoasă doar de la fereastra autocarului. Sau din avion. Un pescar se întoarce cu lanseta pe umăr şi cu sacul gol. Câţi l-or aştepta să le aducă de mâncare? Mi-l imaginez trecând pe la cârciumă, în drum spre casă. Acolo, se găseşte întotdeauna. Mai bei pe datorie, te mai cinsteşte vreunul… Că, dacă tot e viaţa grea, măcar s-o vezi, pentru câteva clipe, în dublu exemplar. E ca şi când ai avea două vieţi: una a ta şi una de rezervă. În viaţa de rezervă, îţi poţi imagina ce vrei: că eşti frumos, deştept, bogat, important, iubit, depinde de imaginaţie. Cei cu imaginaţie mai puţină, îşi pot închipui doar sacul plin de peşti. Naşpa e când te trezeşti şi dai cu nasul tot de propria-ţi viaţă. Aia de rezervă dispare ca prin minune, aşa cum a şi apărut (formula chimică a minunii: CH₃-CH₂-OH) şi tu o iei de la capăt cu undiţa pe umăr şi cu sacul gol…

Mănăstirea Dervent. Sunt pentru prima dată aici. Îmi doream demult, dar mă bucur că acum sunt pentru prima oară. Sfânta Liturghie e la momentul „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste,  să vă apropiaţi!”, în clipa când intrăm pe uşă. Ce bucurie pe cei care s-au împărtăşit! Noi, ăştia, nevrednicii, mai aşteptăm. Corul bisericii se înviorează când încep şi Părinţii noştri să cânte. Glasuri de heruvimi. La care se adaugă şi cele, timide, ale copiilor. Marin ştie că-mi place să-l aud cântând. Se uită şmechereşte să se asigure că l-am văzut. Ne miruim şi mergem la Crucea de leac. O atingem şi mirosul de mir ni se lipeşte de mâini. Apoi, ne ducem la Izvorul Tămăduirii. Luăm apă, copiii ascultă atenţi explicaţiile Părintelui. Ce şansă, totuşi, pentru aceşti copii! Trăind în mediul de acasă, destinul lor ar fi fost mult mai crunt.

„Mai mergeam pe la bunica. Dar nu-mi mai place să mă duc. Frate-miu o bate, ca să-i dea bani.”

„Şi pe noi ne bătea tata. Cu o curea ne-a bătut ultima dată.”

„Tata câştigă 40 de milioane.” „Şi voi de ce sunteţi aici?” „Aşa a vrut mama.”

Mama??? Am exemple de mame mult mai bune. Când eram studentă, aveam pe lângă cămin, o căţeluşă, îi ziceam Ursa mare albă. Într-o noapte, nu am putut dormi de plânsetele ei. Mai aveam şi examen a doua zi. Spre dimineaţă, n-am mai rezistat şi m-am dus să văd ce are. Am beştelit-o: „Ce tot urli? Eu am examen peste două ore, şi n-am închis un ochi din cauza ta!” M-a dus să îmi arate motivul suferinţei ei. Puii pe care-i avea, destul de mici, fuseseră prinşi de ploaie într-o groapă săpată tot de ea sub placa turnată în jurul căminului. Nu putea ajunge la ei, că nu încăpea, terenul era alunecos, iar ei nu ştiau să iasă. Tocmai mă întrebam cum voi putea s-o ajut, când a apărut, din căminul de vis-a-vis, un student medicinist care mi-a mărturisit că nici el nu închisese ochii. Mi-a spus să am grijă de căţea, să nu-l muşte, că el încearcă să-i scoată. „Stai liniştit, nu-i tâmpită! Ştie c-o ajuţi.” Băiatul s-a lăsat pe burtă şi cu o mână, alungită la maximum, a reuşit să-i prindă. Îi scotea pe rând şi mi-i dădea să-i duc căţelei. Ea se lungise aşa încât ei să poată suge şi îi lingea pe fiecare, să-i cureţe de noroi. Mamă!

La Peştera Sfântului Andrei, vrând-nevrând, te transporţi mental în perioada creştinismului primar. Te simţi „curentat” la gândul că pe acolo au trecut paşii Apostolului Andrei, cel întâi chemat. Chemat de cine? De Iisus! Şi dacă el L-a cunoscut şi L-a atins pe Iisus, iar noi atingem locurile pe unde a trăit Apostolul, asta înseamnă că suntem cu o piatră mai aproape de Dumnezeu. Rugăciune, colinde, explicaţii…

Înapoi, spre casă, pe alt traseu. Mai puţin exotic, ce-i drept. La un moment dat, aţipesc. Marin, frumosul blond cu ochi albaştri, care se „bătuse” cu ceilalţi copii să-mi care geanta, profită de faptul că scaunul de lângă mine se eliberează pentru câteva clipe şi vine să mă îmbrăţişeze. 

În drumul de întoarcere, oprim în Ţăndărei, unde vizităm două biserici (Sfinţii Constantin şi Elena şi Sfântul Spiridon). Nu-i pentru prima oară când mă bucur că Dumnezeu a rânduit să locuiesc în zona aceasta, cu toate neajunsurile ei. La noi, oamenii sunt mai calzi, parcă, mai primitori, mai puţin… aspri. Poate că asprimea vieţii cât şi a peisajului dobrogean, ori poate amestecul de rase din zona cosmopolită a Dobrogei şi-au pus amprenta şi asupra sufletelor. Ori poate e numai o percepţie subiectivă. Constat, nu judec.

Bisericile frumoase, împodobite de sărbătoare, Preoţii care ne întâmpină – primitori, cu zâmbetul pe buze, calmi. Calmul. Iată ce lipseşte societăţii noastre zbuciumate şi adeseori zdruncinate. Liniştea. În pelerinajul acesta ne-a însoţit peste tot o linişte, atât interioară cât şi exterioară. Câte lucruri bune nu se pot face cu calm, cu bunăvoinţă şi cu zâmbetul pe buze! Şi, desigur, mai ales cu dragoste! Căci: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”… Dacă Sfântul Apostol Pavel spunea aceasta, cu atât mai mult noi, slăbiţi, înrăiţi, ispitiţi… Şi mi-aş permite să răstălmăcesc puţin: Dacă dragoste am, totul sunt! Şi am totul. Cum să mulţumeşti pentru dragoste? N-ai cum! Doar într-un singur mod: întorcând-o. Îmi imaginez o lume în care moneda de schimb ar fi iubirea, nu banul. Sunt dusă cu pluta (pe braţul Borcea), ştiu, dar mă întorc. Până atunci…

         Primeşte banul acesta,

         Pe o faţă e iubirea pentru Dumnezeu,

         Pe cealaltă – iubirea de tine…

        

Slobozia, 10 decembrie 2013

Pelerinajul a fost organizat de Asociaţia "Din inimă pentru aproapele" a Protopopiatului Slobozia. În numele meu şi al copiilor de la Vila Cristina, aduc alese multumiri Părintelui Protopop Dumitru Drăghici şi Părintelui Secretar Cătălin Stanciu, pentru idee, buna organizare, în fine... pentru bucuria pe care am trăit-o noi, toţi copiii, şi mari şi mici.