Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Înainte de magnolii (20) - capitol final


Părintele Serafim


Drumul şerpuia printre dealuri despădurite, forma de relief în care sufletul mi se simte acasă. Mai ales în ziua aceea de toamnă coborâtă parcă din mâinile lui Dumnezeu. Soarele, apropiindu-se de asfinţit, învăluia totul într-o lumină blândă, greu de prins în imagini sau cuvinte. Plecasem singură, fără vreo ţintă, dorind numai să mă limpezesc, dar cu ferma convingere că mă voi întoarce înnoită. Habar n-aveam însă cum s-ar fi petrecut această „înnoire” şi ce ar fi trebuit să fac eu pentru ea. Mă simţeam împovărată, ca de o haină prea grea, îmbibată cu apă, care te stinghereşte în mişcări, pe care ai vrea să o lepezi, pentru a putea pluti în voie. Mersesem zeci de Kilometri printre dealuri, fără să văd vreo casă ori vreun om. Asta şi dorisem. Dar începusem deja să mă întreb cât voi mai merge astfel şi unde ar urma să opresc pentru a înnopta. Ideea de a dormi în maşină, pe stradă, la întâmplare, nu-mi surâdea absolut deloc. Când, la o răscruce de drumuri, am văzut indicatorul: „Spre Schit”. Era singura soluţie la momentul acela; am luat-o într-acolo, gândind că nu trebuie să mai fie mult, indicatoarele nu se pun la distanţe prea mari. Mi-am zis că nu mă vor lăsa fără un acoperiş şi, chiar aşa, şi dacă aş fi dormit în maşină, tot era bine dacă ştiam că mai există oameni prin preajmă. Mă gândeam la pustnici şi la curajul acestora de a înfrunta singurătatea. Mai bine zis izolarea completă de oameni şi de tot ce înseamnă lume. Şi oricât încercam să-mi spun că nu ar trebui să mă tem, de vreme ce au mai fost şi alţii în situaţii asemănătoare, ba încă ani de zile, nu prea reuşeam să mă conving. Cărarea o luase, la un moment dat, prin pădure, iar acolo mi se părea aproape sinistru. Doar că acum nu mai era cale de întors. Era atât de îngustă, încât n-aş fi putut întoarce maşina, iar de mers înapoi nici nu putea fi vorba. În plus, parcă ceva mă chema, o forţă care mă atrăgea şi mă îndemna să merg mai departe. Încercam să nu mă gândesc la posibilitatea să se strice maşina, ori să se blocheze drumul, la un moment dat. Nici măcar nu mai eram sigură că merg pe drumul care duce la schit, nu mai apăruse niciun indicator prin pădure. Aruncând o privire spre telefonul mobil, constatasem că îi dispăruse şi ultima liniuţă care indica semnalul. „Sublim!” Din când în când, garda maşinii, destul de joasă, atingea câte o rădăcină de copac, scoţând un trosnet de parcă ar fi crăpat în clipa aceea. Tresăream de fiecare dată şi îmi propuneam să fiu mai atentă. Redusesem viteza cât putusem de mult, dar nu era cazul să mă târăsc până când mă prindea noaptea, asta ar mai fi lipsit. Îmi trecu prin cap că iadul trebuie să însemne singurătatea absolută. Să vrei să simţi pe cineva respirând alături şi să-ţi auzi doar propria răsuflare. Întotdeauna, când ne cuprinde frica, îl scoatem din ecuaţie pe Dumnezeu. Imediat ce îmi adusesem aminte de El, am ieşit la lumină. „Chiar de ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine.”1) Doar ce îmi amintisem aceste cuvinte, pe care uitasem demult că le ştiu, şi pădurea se terminase brusc, ivindu-mi-se în cale o vale largă, de forma unui lighean, care avea în mijloc o biserică mică, albă. Puţin mai departe, se zăreau şi vreo două chilii. Am coborât în vale şi am intrat într-o grădină plină de flori, de pomi, o imagine care îmi amintea de cărţile de poveşti ilustrate ale copilăriei. Am lăsat maşina undeva, mai în margine şi am pornit-o în jos, pe alee. Nu mă mai săturam privind împrejurimile. Totul respira calm, ordine, curăţenie, frumuseţe. Simţeam că mă purific cu fiecare pas făcut şi cu fiecare respiraţie. Atâtea minuni ascunse ochilor noştri de betoane şi reclame sclipitoare! Am simţit deodată că, aici, nu mi-ar fi fost frică nici singură.
Un câine alb, mare şi blănos, m-a simţit de departe şi mi-a alergat înainte. Am încetinit pasul, apoi m-am oprit. M-a întâmpinat cu aerul maiestuos al câinilor de la munte, parcă plictisiţi de viaţă şi scârbiţi de rasa asta superioară numită om. Câinii noştri, de la câmpie, sunt exuberanţi, când se bucură o arată cu toată fiinţa lor, cu tot cu coadă, îţi sar în braţe, te ling, scot sunete de bucurie. Blănosul ăsta părea că îmi face o mare favoare că nu mă sfâşie. I-am adresat vreo două vorbe, să priceapă că nici nu e cazul:
-         Salut, prietene! E voie mai departe? , întrebându-mă ce-ar fi să-mi răspundă.
Ca-n bancul ăla cu omul care strigă la poartă, iese cîinele şi zice: „Stăpânul nu-i acasă”. Ăla leşină, mai deschidea ochii din când în când, câinele „Sunteţi bine, domnule?”, victima leşina la loc. Până când îşi revine şi ceartă câinele: „Păi bine, măi câine, dacă tot eşti câine, de ce nu latri?” „N-am vrut să vă sperii, domnule.”
Nu mi-a răspuns. În schimb a luat-o înainte pe alee, mergea, apoi se oprea uitându-se înapoi, să vadă dacă-l urmez. Deştept şi cu simţul datoriei. Şi frumos, frumos. Mi-aş fi înfipt mâinile în blana lui albă, să-l smotocesc puţin. Dar nu părea genul care să agreeze astfel de intimităţi. Sau poate nu cu oricine. Aşa că mi-am băgat mâinile în buzunare şi minţile-n cap, urmându-l docilă. De două ori fusesem capsată de câini şi asta din pricina mea, pentru că ignorasem nişte reguli simple pe care le învăţasem încă din copilărie: să nu fugi sau să-i întorci spatele atunci când te latră, să nu te atingi de mâncarea câinelui niciodată şi de puii căţelei până ce nu te asiguri că îţi dă voie.
         Am ajuns în apropierea unui frate care stătea cu spatele, aplecat asupra unor flori pe care le pigulea. Blănosul a lătrat scurt, de două ori, a înştiinţare. Fără să-şi lase ocupaţia, fratele l-a interogat:
-         Ce-i, Pripas? Ce nevoie ai?
Aş fi intervenit să-mi fac simţită prezenţa, dar m-am gândit să nu-l sperii precum căţelul pe omul din banc. Am lăsat în cârca lui Pripas misiunea. Care, schimbând tonalitatea, a mai lătrat o dată. Atunci, fratele a răspuns sigur pe el:
-         Am înţeles, avem oaspeţi.
Apoi s-a ridicat şi s-a întors. După prezentările de rigoare, i-am adresat rugămintea de a mă găzdui.
-         Nu vă pot da eu răspunsul. Trebuie să-l întreb pe Părintele Stareţ.
A dispărut şi a reapărut după un timp, spunându-mi:
-         Părintele zice că avem un loc în grajd.
Îi mulţumesc, încurcată, dar îi spun că aş prefera, în cazul acesta, să dorm în maşină. Când mă pregăteam să mă întorc, s-a ivit în uşa unei chilii Stareţul, cu un râs care a făcut să răsune valea. Apoi:
-         Stai liniştită, soră! N-o să dormi în maşină. Ţi-am testat smerenia. Zero barat! Va să zică, Maica Domnului a putut să-L nască pe Dumnezeu în iesle, dar tu nu poţi dormi o noapte în grajd! Frumooos!!!
-         Părinte, îi spun, nu este vorba de asta, aş dormi şi direct pe pământ. Însă îmi e foarte frică de şoareci.
-         Frica e de la diavol! tună, de parcă un întreg pluton de artilerie îşi revărsă tirul. L-am compătimit pe diavol în clipele acelea, la gândul că are de-a face cu Părintele. Bietul Pripas, crezând că pe el îl ceartă, se făcu mic, luând poziţia de apărare a câinilor, cu botul pe labe, scheunând.
-         Uite, soră, vezi? Câinele ăsta, cu tot neamul lui câinesc, deşi nu l-a învăţat nimeni smerenia, ştie prea bine cum trebuie să se apere de rău. Merge târâş, pune botul pe labe şi scheaună, cerând iertare. Cât de tâmpit ar trebui să fii ca să-l loveşti, în condiţiile astea? Noi, în schimb, nu ne lăsăm convinşi cu niciun chip că smerenia e scutul care ne apără şi de mânia lui Dumnezeu şi de viclenia lui mamona. Zici că vrei să dormi la noi?
-         Da, Părinte, dacă se poate...
-         Se poate, dar numai în anumite condiţii. Când te-ai împărtăşit ultima oară?
-         Când eram copil, cred...
-         Crezi?
-         Nu-mi aduc aminte exact.
-         Îhm. Parfum! Dar de spovedit, când te-ai spovedit ultima oară?
-         Niciodată.
-         Parfum de roze. Treci la spovedit!
De data asta, plutonul de artilerie se făcu regiment. Pripas se ascunse de-a binelea, iar eu... Treci la spovedit! Vocea i-a sunat cu ecou în capul meu. Nu ştiu dacă muntele din faţă îi întorsese vorbele prin efectul de ecou, ori dacă în mintea mea a mai vorbit o voce. Ştiu numai că mi-a fost anihilată voinţa. Aş fi vrut să-i spun că nu ştiu ce-i aia spovedanie, că nu mă simt pregătită... n-am fost în stare, mi se încleştase maxilarul. Şi parcă, aceeaşi forţă care mă târa prin pădure, mă atrăgea şi acum către ceea ce urma să se întâmple. L-am mai auzit zicând:
-         Nu te iau eu. Nu suntem la aceleaşi măsuri. Te-aş speria mai rău decât şoarecii ăia din capul tău. Te dau unui Părinte mai răbdător. Hai, treci încoace, nu te mănânc, doar m-am ridicat de la masă.
M-a dus în biserică, a deschis uşa şi s-a adresat unui preot care stătea într-o strană, citind dintr-o carte:
-         Părinte Serafim, ţi-am adus o petardă. Dar una care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Văzându-mi mirarea de pe chip, adăugă:
-         Te întrebi de unde ştiu? De la Pripas. Are un nas pe care nu-l poate păcăli nimeni.
O umbră de zâmbet mi-a cuprins toată faţa. Mă gândeam că, probabil, „nasul” era al lui, dar, din smerenie, dădea pe Pripas. Cred că aşa şi era. Dar a ţinut cu tot dinadinsul să mă convingă de contrariul:
-         De ce zâmbeşti? Dacă există câini dresaţi să detecteze drogurile, de ce n-ar fi şi câini care-i detectează pe necredincioşi? Vrei să-ţi spun ce-ţi făcea dacă te simţea cum nu trebuie? Nu te omora, l-am învăţat porunca a şasea, dar te punea jos şi te târa de poalele rochiei până aici.
Mi-a venit să râd, imaginându-mi cum aş fi arătat târâtă de Pripas.
-         Nu râde, că în curând ai să plâgi!
Şi plecă.

Câtă dreptate avusese! Nu ştiu nici eu de unde a ţâşnit plânsul ăla din mine, pe ce căi lacrimile şi-au făcut loc. Toată viaţa ştiusem să-mi controlez plânsul în faţa altora, chiar şi în situaţiile cele mai tragice. Ba chiar uram să mă vadă cineva plângând. Când am îngenunchiat în faţa Părintelui Serafim, după vreo două vorbe introductive pe care mi le-a adresat, la care am încercat să formulez un răspuns, am simţit că nu mai pot spune nimic. Şi lacrimile au erupt ca o lavă care mocnea demult. Simţeam o infinită blândeţe că mă înconjoară şi ea venea dinspre el. Scăpată de biciul stareţului, percepeam atingerea de mătase a unui suflet asemenea mie. Părintele Stareţ intuise perfect că în faţa lui nu m-aş fi putut deschide niciodată, că aş fi fost îndărătnică şi falsă. Părintele Serafim mi-a acultat lacrimile, parcă le plângea odată cu mine şi nu ştiu dacă doar în sens metaforic, mi s-a părut de vreo două ori că l-am surprins ştergându-şi ochii. Asta în timp ce-i spuneam povestea cu David. Când eu deja terminasem toate lacrimile şi am avut puterea să vorbesc.
Stătusem mult, nu ştiu cât de mult. Două, trei ore? Oricum, cât să cuprinzi o viaţă în câteva ore? Esenţializasem, sărisem, uitasem, ocolisem dar, până la urmă, eu am rămas cu convingerea că adevărata mea spovedanie nu a stat în vorbe, ci în plânsul acela venit din toată fiinţa, de parcă toată omenirea plângea odată cu mine. După rugăciunile de iertare, întrucât genunchii îmi erau îngrozitor de amorţiţi, am dorit să fac câţiva paşi prin grădină. Se înnoptase. Părintele Serafim s-a alăturat paşilor mei, printr-un gest firesc. Am mers în tăcere. În dreptul unei magnolii, se opri, şi eu odată cu el. Zise încet:
-         Au murit magnoliile.
-         Şi iubirile mor, am adăugat, cu gândul la ale mele.
-         Îl mai iubeşti pe David?
-         Da.
-         Te-ai dezlegat de el?
-         Nu ştiu.
-     Iubirile... nu mor; ele doar se transformă. Ne ajută să evoluăm, către forma supremă a Iubirii. 
După o pauză, în care parcă s-ar fi întrebat dacă să continue sau nu, a rostit vorbele care, de data aceasta, m-au lovit ca un trăznet:
-         Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi.
Se învârtea pământul cu mine. Pământul şi cerul. Parcă s-ar fi întâlnit facerea lumii cu sfârşitul ei. Abia adunându-mi forţele, am exclamat:
-         David!
-         Părintele Serafim, m-a corectat.
-         David!!!
-         Părintele Serafim!!!
-         Părinte...
A doua oară, „sentinţa” fusese rostită pe acelaşi ton ca atunci când îmi spusese, în primăvara nedrept de frumoasă, cu ochii la magnoliile înflorite: „Zorina, eu plec”. Doar că de data aceasta am simţit, am ştiut că sentinţa era definitivă. Şi fără drept de apel. Am ştiut în clipele acelea, cu ştiinţa pe care nu ţi-o dă nicio ştiinţă, că David se pulverizase în particule fine, formând un nor invizibil. Din el mai rămăsese doar o lacrimă, care i se scurgea acum pe la colţul ochiului, nestingherită în alunecarea ei gravitaţională înspre pământ. Pentru prima oară, după atât amar de vreme, l-am privit în ochi. Părintele Serafim privea la Cer.


1)        Psalmul 23:4

Slobozia, 27/ 28 august 2013

- Sfârşit - 


Cum s-a născut romanul "Înainte de magnolii"

În decembrie 2011, am scris un text de proză scurtă intitulat "Cântecul". L-am citit într-un cenaclu. Deşi textul era destul de lung pentru o lectură publică, era atâta linişte încât n-a mai fost nevoie de aplauze, de nicio declaraţie încât să-mi dau seama că a plăcut. Iar cineva mi-a zis că lui îi sună ca un început de roman. Am negat cu vehemenţă (cum fac adeseori, berbec încăpăţânat), motivând că sunt texte la care nu mai ai ce să adaugi. Mai ales dacă textul e bun, nu cumva ai strica adăugând? Şi l-am lăsat aşa. Textul. Ba chiar a fost inclus în manuscrisul unui volum ("A unsprezecea poruncă") ce a câştigat un premiu la concursul "Titel Constantinescu" din 2012, având drept rezultat tipărirea cărţii. Aşadar, "A unsprezecea poruncă" are ca ultim text, de sine stătător, primul capitol al acestui roman. Semn că nu aveam niciun gând mai departe. În ziua de 09 martie 2012, s-a întâmplat ceva. Întâmplarea e descrisă (cu modificările şi înfloriturile de rigoare) în capitolul 2 "Călugărul de la Athos". Întâmplarea aceea mi-a deschis apetitul de a continua romanul care, de unde nici nu voisem să aud de el, a început să mă obsedeze. Întâmplarea s-a suprapus peste o idee de-a mea, de a scrie un roman pornind de la ceea ce am auzit despre pictura „Cina cea de taină” a lui Da Vinci, anume că aceeaşi persoană i-a servit, la 12 ani diferenţă, drept model pentru Iisus şi Iuda. Nu ştiu cât este de adevărat, eu am auzit-o povestită într-un teatru radiofonic despre Părintele Arsenie Boca: „Sfântul şi omul cavernelor”. Deodată, cele două direcţii s-au suprapus în mintea mea şi le-am unit sub acest roman.
Restul, e pură imaginaţie, plus un amestec de lucruri petrecute, auzite, presupuse. Dar, vorba lui Marin Preda, faptele, întâmpările, personajele sunt inventate. Trăirile sunt adevărate. Dacă nu "trăieşti" odată cu personajele tale ori dacă n-ai trăit cândva anumite stări, scriitura e falsă şi fără ecou în sufletul cititorului. O vreme mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că voi intra pe un teren alunecos, pe un tărâm unde îmi voi prinde urechile. Sper că am reuşit să driblez rezonabil acele lucruri la care nu mă pricep sau despre care nu-mi este îngăduit să am opinii. De-aceea nici nu m-am grăbit cu scrierea lui, uneori trecând luni între capitole. Am aşteptat să-mi curgă inspiraţia de sus, să mă inunde şi abia apoi am pus pixul pe hârtie. N-am forţat nimic. Şi m-am rugat.
Mulţumesc celor doi Preoţi, unul de mir, celălalt călugăr, care s-au rugat împreună cu mine şi care m-au susţinut şi încurajat în demersul meu, ajutându-mă să nu abandonez, sfătuindu-mă să mă rog, sau răspunzând întrebărilor mele agasante: dar aia cum e, dar acolo cum ar trebui? 
Adâncă plecăciune tuturor cititorilor şi fiecăruia în parte!


16 comentarii:

  1. Am citit tot romanul " Înainte de magnolii". M-a captat . " Restul, e pură imaginaţie, plus un amestec de lucruri petrecute, auzite, presupuse. " O fi, dar firul roșu al romanului are mult sâmbure de adevăr (așa am simțit eu), iar "trăirea" odată cu prsonajele se simte puternic. Talentul unit cu rugăciunea și-a spus cuvântul.
    Cuventele mele sunt prea sărace pentru a vorbi despre așa un roman, rămân doar trăirile ... Felicitări si îmbrățișări!

    RăspundețiȘtergere
  2. Dragă Adelina, nici nu ştiţi cât mă bucur! Azi noapte, târziu, când m-am apucat să pun link-urile către toate capitolele, m-am gândit că poate se va găsi un cititor curios să citească tot romanul şi am zis să uşurez navigarea prin blog, altfel destul de greoaie. Însă nu mă aşteptam ca atât de repede să-l citească cineva. Faptul că v-a plăcut şi că mi-aţi mai şi spus-o e o mare răsplată pentru mine. Eu încă n-am reuşit să-l parcurg din nou de la cap la coadă. Va trebui să-l citesc de vreo două ori să mai fac micile corecturi de rigoare, apoi sper să-l pot publica până la jumătatea anului viitor. Deocamdată încep să mă orientez la editură sau văd eu cum. Va aranja Dumnezeu. Oricum, când va fi gata cartea, veţi avea un exemplar, cu siguranţă, în calitate de primul cititor al romanului "integral".
    Alese mulţumiri!

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu am început sa citesc aseară,căutând fiecare capitol în parte. Astăzi când am terminat de citit am vazut că au apărut capitolele in ordine...:), m-am amuzat...trebuia eu să navighez...Chiar mă gândeam că aș vrea să am un exemplar, fiindcă mi-a plăcut f.f. mult. Au fost multe lucruri care au atins corzi sensibile ale sufletului meu...(eu sunt mama de calugăr)...
    Adevarul e că am cam devenit dependentă de scrierile dumneavoastră. Îmbrățișări cu drag!

    RăspundețiȘtergere
  4. Deci dorinţa de a citi a fost atât de mare, încât v-aţi chinuit să căutaţi. Cred că am să vă dau şi un bonus, în cazul ăsta :)
    Sunteţi o mamă fericită, deşi... ca mamă de băiat pe care tocmai l-am instalat astăzi la cămin în Bucureşti (student anul I), gândindu-mă că pleacă de acasă (şi încă al meu tot revine!).... înţeleg şi cealaltă faţă a monedei. Să fie sănătos şi dumneavoastră la fel!
    Îmbrăţişări!

    RăspundețiȘtergere
  5. Da și eu am avut niște "convulsii" în inima, acum 21 de ani când a plecat în mănăstire și nu știam de ce sufăr, că doar plecase pe calea Domnului, dar Domnul mi-a trimis raspunsul:"pentru că il iubești egoist".Atunci I-am cerut Domnului să transforme El dragostea mea de mamă egoistă in dragostea pe care doar El o știe și Domnul a lucrat în inima mea și m-a tămăduit. Poate vreodată voi scrie despre toate astea...Iertare, poate v-am cam plctisit cu intervențiile mele.

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu, nici vorba! Dimpotrivă, conversaţia noastră mă bucură. Şi neapărat trebuie să scrieţi.

    RăspundețiȘtergere
  7. Am citit şi finalul... Nu ştiu ce să mai cred! 1. N-ai ascultat de povaţa mea. 2. Mai am răbdare că te vei aşeza la masa de scris, în vederea regândirii scrierii capitolelor. 3. Observ că dai glas laudelor de tot felul. Un scriitor adevărat, simte că ceva nu-i în regulă când e lăudat, aşa cum zice turcul-rusofil din mine "niznai-meşkuk". Părerea mea: lasă manuscrisul în sertar, o vreme bună, până va trece euforia. Şi, mai apoi, apleacă-te asupra lui. Chibzuinţa poate fi un episod din viaţa unui om.

    RăspundețiȘtergere
  8. Domnule Tudor, cu tot respectul pe care vi-l port şi cu toată recunoştinţa pentru faptul că mă citiţi şi mă sfătuiţi (mii de mulţumiri pentru aceasta!), eu nu voi rescrie nimic. Pentru simplul fapt că eu nu rescriu. Acest roman este aşa şi nu altfel. Poate voi scrie altul, mai bun sau mai rău. Dar pe acesta în niciun caz. În plus, nu e vorba de laude. Mie îmi place romanul aşa cum e. Chiar îmi place. Îmi pare rău că nu e pe gustul dumneavoastră, dar nici nu mă aştept să fie pe gustul tuturor. Şi chiar e bine că e aşa.
    Vă mulţumesc mult pentru sinceritate, apreciez! Dar eu tot mai cred că am scris un roman bun! :))

    RăspundețiȘtergere
  9. O mare speranţă dovedeşte o mare dragoste, dar în ochii "unor" anumiţi oameni, e mai bine să fii cum spunea Dostoievski: mai bine criminal decât nătâng. Criticul e precum şoimul de pe boltă care priveşte în jos, acolo unde, pe marginea lacului, broasca îşi spune, sieşi: "Ah! Ce l-aş mânca pe ăsta!" Dar, cum se şi întâmplă de obicei, broasca e cea care încheie spectacolul, fiind înfulecată de şoim.Poate ai dreptate: dacă zăreşti un mort într-o curte nu înseamnă că vezi mort tot satul. Şi, totuşi... şi noaptea e un sfetnic bun!

    RăspundețiȘtergere
  10. De pe aceleasi meleaguri de pe care o data Flaubert spunea « Madame Bovary c’est moi », va marturisesc si eu ca « Ina c’est moi ».
    Exista o Ina la Paris, exista un David in Sf. Munte, exista un roman « Inainte de magnolii » care a fost citit pe nerasuflate si care rupt stavilarul iar amintirile au curs suvoi…

    Restul e imaginatie, spuneti ? Asa o fi… Dar atunci aveti talent si Domnul v-a imbucurat cu Har de ati putut reda asemenea trairi.

    O fi avand critica din Romania alta parere decat mine, dar deloc ma intereseaza (si sunt sigura ca si pe dvs. va intereasea in aceeasi masura).

    Va multumesc pentru acest roman (roman sa-i spunem, sau traire ?).

    Cu mult drag,
    (Al)ina

    RăspundețiȘtergere
  11. Dragă (Al)Ina, nu mă aşteptam să ţintesc atât de direct. Mă bucură ce-mi spuneţi despre roman, mă întristează adevărul trăit de dumneavoastră, care, cu siguranţă, depăşeşte orice trăire dintr-un text literar. Cuvintele sunt sărace, deseori, pentru a descrie ce trăieşte un om în anumite condiţii date. E adevărat, eu am un dar de la Dumnezeu şi manifest un soi de empatie cu semenii. Vă mulţumesc mult pentru impresii! Când va fi gata romanul, adică tipărit, voi anunţa pe blog. Să-mi scrieţi atunci (pe mail) adresa la care vi-l pot trimite.
    Cât despre critică... aveţi dreptate. Eu nu scriu pentru critică, ci pentru oameni. Însă şi criticii au rostul lor şi e bine să-şi facă treaba.
    Cu drag,
    (Florent)Ina

    RăspundețiȘtergere
  12. Ohh, va rog sa ma credeti ca nici pe departe nu e vorba aici de tristete! Dupa "David", am cunoscut intr-adevar desavarsirea iubirii alaturi de sotul meu, care acum e si el intr-un fel tot in Sf. Munte, adica la Domnul.
    Dar toate astea nu sunt motive de tristete... ci de bucurie. Bucuria revederii.
    Spun (adesea oamenii ma cred cam dusa cu pluta) ca daca as fi sa refac toata viata mea, constienta fiind de cum se sfarseste povestea, tot asa as alege fara nici o ezitare!!!!
    Acelasi "David", si mai ales acelasi "dupa David".
    Caci sunt ceea ce sunt si pentru ca existat "inainte de magnolii".

    Cu siguranta va voi trasmite adresa mea postala, asteptand cu nerabdare romanul.

    RăspundețiȘtergere
  13. Iată un răspuns asumat. Cred că aşa ar trebui să gândim de fiecare dată. Suntem ceea ce/ cine suntem, deoarece în viaţa noastră a existat un şir de evenimente, au existat nişte oameni.
    Plecăciune şi... mă bucur că aţi intrat pe aici să citiţi şi să lăsaţi mesaje.

    RăspundețiȘtergere
  14. Draga noastră(Florent)Ina, romanul pe care l-ați scris e viu, e adevărat, e viață, e talent,e vibrație...Asta se vede și din telefoanele pe care le-am primit de la persoane care l-au citit (l-am recomandat) și care imi mărturiseau impresiile și trăirile.
    Sunt bune și părerile criticilor, dar nu cred că pot să impună unui scriitor parerea lor în timpul creației.
    Sper ca romanul să apară cât mai repede! Spor la cât mai multe romane bune!
    Cu îmbrățișări ,
    (Adel)Ina

    RăspundețiȘtergere
  15. Dragă (Adel)Ina, mulţumesc mult pentru recomandare şi îi salut pe toţi cititorii! Desigur, nu mă supăr nici dacă primesc observaţii negative, câtă vreme îmi sunt de folos. Atâta doar că nici eu nu îmi pot impune mie cum să scriu, darămite altcineva. Mă distram, zilele acestea, citind agenda în care îmi notasem câte ceva legat de roman, pe parcusrul scrierii lui. Va să zică încercam să fiu şi eu, ca tot scriitorul care se respectă, un om organizat, fixând planuri, personaje, acţiuni. Sanchi! N-am respectat nici măcar 20% din ce mi-am propus. Aşa că... uneori am senzaţia că textele mă scriu pe mine şi nu eu pe ele.
    Mulţumesc pentru tot! Numai bine!

    RăspundețiȘtergere