Florentina Loredana Dalian

vineri, 5 aprilie 2013

Eu mă mai duc la şcoală...

Şcoala altfel – Liceul Pedagogic Slobozia
03 aprilie 2013




          Iniţiativa aceasta a Ministerului Educaţiei mi se pare a fi una dintre puţinele bune din ultimii ani. Deşi „şcoala altfel” n-ar trebui să se reducă la o săptămână pe semestru, ci să fie completată cu orele de dirigenţie de pe parcursul anului. La unele clase/ şcoli, chiar se petrece aceasta, din câte ştiu. La altele… nu prea, dar asta-i altă poveste.
         
Şi anul acesta, am fost invitată la Licelul Pedagogic „Matei Basarab” din Slobozia, împreună cu scriitorul şi profesorul (Istorie) Vasile Radu. La iniţiativa şi sub atenta supraveghere a doamnelor profesoare Theodora Vild (Religie si Consilier pentru proiecte si programe educative) şi Mariana Tărăcilă (Limba Latină), elevii claselor a X-a B (diriginte prof. Simona Turcu – Engleză), a X-a C (diriginte prof. Theodora Vild) şi a XI-a B (diriginte prof. Mariana Tărăcilă) au avut un dialog interesant cu cei doi scriitori invitaţi. Deşi mai timizi la început (cum era şi firesc), tinerii au căpătat curaj să comunice, pe parcurs. Un merit deosebit l-a avut profesorul Vasile Radu care, de data aceasta invitat în calitate de scriitor, datorită bogatei sale experienţe pedagogice, a reuşit să-i implice în dialog pe cât mai mulţi. Am aflat astfel că există şi elevi cu preocupări literare (adică scriu poezie, scenariu de film, etc.), că citesc atât în format clasic (pe hârtie), cât şi electronic. Că, unii dintre ei, chiar cumpără cărţi. Eu am simţit că întâlnirea a fost benefică de ambele părţi, cei tineri aflând răspuns la unele mirări, adulţii luându-şi porţia de energie şi tinereţe de la cei care debordează de ea. Dialogul mi s-a părut că a curs mai bine, parcă, decât alte dăţi, elevii păreau fireşti, interesaţi de cele discutate. M-am bucurat. Pe mulţi, şcoala îi plictiseşte (să fim sinceri, şi pe noi ne-a plictisit!); n-aş fi vrut să fiu un alt motiv al plictiselii lor. Neinspirată, am luat la mine doar câteva volume, pe care le-am împărţit (cu strângere de inimă, că dau numai unora, deşi cărţile mele se află şi la Biblioteca şcolii), celor care fuseseră mai activi (inclusiv un domn student la Facultatea de Istorie, fost elev al liceului). Nu mică mi-a fost surpriza când am văzut mai multe mâini ridicate şi am auzit voci care exclamau: „Şi mie, şi mie!” Sincer, mi s-a pus un nod în gât. Nu împărţeam bomboane sau jucării, ci cărţi. Am hotărât pe loc ce aveam de făcut: i-am anunţat să se treacă pe o listă la doamna Tărăcilă toţi aceia care doresc o carte de la mine. Până am ieşit din clasă, deja predaseră lista doamnei profesoare. Vreo 15 nume erau scrise pe ea. Le-am trimis cărţile, cu dedicaţii. Să mai spună cineva că tinerii noştri nu sunt atraşi de lectură. Eu rămân la părerea că pot fi atraşi către orice, cu condiţia să le stârneşti interesul şi să le vorbeşti pre limba lor, nu pe cea a dinozaurilor. A! uitasem un amănunt. La început, nu pricepuseră că le voi oferi cărţile gratuit, astfel că una dintre eleve m-a întrebat dacă se poate să aducă  banii în ziua următoare. Aşadar, erau dispuşi să plătească – fie şi în avans! - pentru cărţi, să-şi dea bănuţul de covrig, pentru a citi. Oricum nu prea obişnuiesc eu să-mi vând cărţile, dar să le vând unor elevi nu cred că aş face-o nici dacă aş fi muritoare de foame. Chiar dacă ei sunt obişnuiţi să plătească (ştiu din experienţa de părinte) manuale şi culegeri peste culegeri. Educaţia, până la un anumit nivel, TREBUIE să fie şi să rămână gratuită! Ba încă tinerii ar trebui răsplătiţi ca să studieze şi să citească. Când vom pricepe cu toţii aceasta, poate vom avea şansa să îndreptăm cocoaşa acestui popor.

          După întâlnire, câţiva tineri din clasa a X-a C , coordonaţi de prof. Theodora Vild, mi-au luat un interviu care va fi publicat în revista şcolii – „Nota zece” – şi transmis la Radio Campus. Îi felicit din suflet pe tinerii care au astfel de preocupări, pe profesorii lor coordonatori şi le mulţumesc tuturor pentru prezenţa agreabilă de la întâlnirea noastră, pentru eroismul cu care au rezistat două ore, după ce, mai înainte, avuseseră oră de dans. Felicitări şi doamnei Director Adriana Dumitru, pentru implicarea în a oferi elevilor o şcoală… şi altfel.
          Am încheiat cu povestea (adevărată!) pe care le-o mai spusesem altor colegi de-ai lor, pentru a-i ajuta să tragă învăţămintele de rigoare din ea: să-şi urmeze talentul oricare ar fi, să aibă încredere în ei şi să nu stea departe de artă, fie şi numai ca spectatori. Redau mai jos povestea, pentru frumuseţea mesajului:
          Era un copil, căruia îi plăcea mult să cânte. Şi câta tot timpul: acasă, pe stradă, în pauze, la şcoală. Odată, învăţătoarea lui s-a enervat şi l-a sfătuit să înceteze cântatul, întrucât are o voce de măgar răguşit. Degeaba a încercat el cu argumente să o convingă că îşi doreşte mult să ajungă solist, ea s-a străduit să îl determine să creadă că e total lipsit de talent. Copilul s-a dus trist acasă şi i-a povestit mamei lui cele întâmplate. Mama l-a încurajat, sfătuindu-l să cânte în continuare, spunând că, pentru ea, vocea lui este cea mai frumoasă din lume. De la vârsta de 16 ani, a început să ia lecţii de muzică, împreună cu profesori buni, ajungând, astfel, după un timp, tenor celebru, cântând pe marile scene ale lumii. Numele acelui copil era… Enrico Caruso.


Slobozia, 03 aprilie  2013

video

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu