Concert de muzică sacră sau muzica la superlativ
Se-ntâmplă-n viaţă să ai
un vid de cuvinte. Mie mi se întâmplă atunci când senzaţiile sunt puternice.
Atât de puternice încât mă tem că, orice-aş spune, ar suna banal, vulgar, ori
nelalocul lui. Şi-atunci tac. Tac, nu ca cel mai mare înţelept (tăcerile
înţelepţilor sunt grăitoare), ci precum cel mai mare prost, sau ca bietul ţăran de
odinioară frământându-şi căciula în mâini în faţa boierului căruia, după ce i-a
zis “săru’ mâna, conaşule!”, nu mai ştie ce să-i spună. Aşa m-am simţit şi eu
după concertul susţinut sâmbătă seara (05 mai 2012) de Corala “Sf. Mare Mucenic Mina” a
Protopopiatului Slobozia, cu prilejul Festivalului “Ionel Perlea”,
în ambianţa binecuvântată din Mănăstirea “Sfinţii Voievozi”.
Precum ţăranul ce-şi trecea căciula dintr-o mână în alta, aşa am frământat eu o
idee dintr-o emisferă cerebrală în alta, căci am fost sfătuită să nu tac.
Nu mă pricep la muzică.
Spre ruşinea şi ciuda mea, am uitat şi
puţinul pe care-l ştiam legat de note, măsuri, pauze muzicale. În schimb, “mă
pricep”să simt muzica. Elementele care ţin de tehnică sunt doar instrumentele
de care interpreţii se folosesc pentru a transmite mesajul prin intermediul
acestei minunate arte. Elementele care ţin de tehnică – fie ea perfectă – şi
chiar vocile cele mai superbe, sunt sterile, nereuşind să obţină niciun efect,
în lipsa acelei flăcări care arde, ca o altă stare de agregare – invizibilă,
impalpabilă – şi care acţionează ca o curea de transmisie (iertaţi asocierea!)
între emiţător (solist) şi receptor (cel care ascultă). În seara de sâmbătă,
flacăra a ars la temperaturi înalte, dar fără să ardă; dimpotrivă: a mângâiat,
a entuziasmat, a ridicat pe înălţimi. A arde,
fără să arzi… Aceasta s-a întâmplat
nu doar interpreţilor – Preacucernicii Părinţi, membrii ai Coralei, invitaţii
de onoare – soprana Bianca Manoleanu (magistrală interpretare, mi-au dat
lacrimile la “Ave Maria”!) şi baritonul Cătălin Orlando Toropoc,
câştigătorul de anul trecut al Trofeului “Ionel Perlea” – nu doar ei au “ars”,
ci, parcă, şi publicul, numeros şi divers în ceea ce priveşte priceperea în
arta muzicală. Şi publicul a transmis către interpreţi. Se crease o emulaţie, o
stare de bucurie generală, un transfer reciproc, fără ca nimeni să se întrebe
cine oferă mai mult. O transfuzie de
suflet.
Anul trecut, plecasem
puţin tristă de la acelaşi concert. Deşi fusese unul foarte bun. Totuşi, se simţise o anume încordare, o anume teamă
de a nu greşi, în faţa somităţilor muzicale prezente, o concentrare pe ideea de
a interpreta corect. De ce corect? Suntem oameni, greşim. Apoi,
preoţii nu sunt absolvenţi de Conservator (deşi unii par dă dezmintă afirmaţia). Şi totuşi, o emoţie firească.
Pe care, însă, de data
aceasta au depăşit-o. De data aceasta, n-au interpretat corect, ci sublim! Dar
cine sunt eu să spun asta? Poate mă înşel, poate sunt subiectivă. Poate. Dar
îmi asum afirmaţiile. Nu ţin să fiu corectă.
Eu nu discut tehnica interpretării (ar fi chiar culmea!), ci pe cea a simţirii
(adică rezultatul acesteia). Muzica, mai cu seamă cea sacră, se cântă, se
ascultă, dar mai ales se simte. Cum? Nu ştim. Ştie Dumnezeu ce esenţe a
presărat şi pe unde. Noi să-I mulţumim!
Cineva spunea că vocea e
singurul talent care nu se poate truca. Am “rumegat” bine afirmaţia aceasta şi
am ajuns la concluzia că poate n-o fi singurul, dar cu siguranţă e cel mai greu
de trucat. Aceeaşi persoană (o doamnă scriitoare) afirma că (a avea) o voce
frumoasă i se pare cel mai mare dar de la Dumnezeu. Îmi vine în minte replica
personajului masculin din filmul “Strada Hanovra” adresată personajului feminin
(interpretat de frumoasa Lesley-Ann Down): “Nu-i drept că Dumnezeu a dăruit
unei femei nişte ochi atât de frumoşi”. Uneori, ascultând vocile minunate ale
membrilor Coralei, îmi vine să exclam şi eu parafrazând personajul amintit:
“Nu-i drept că Dumnezeu a dat nişte voci atât de frumoase…” Şi cred că nu voi
fi înţeleasă greşit (nu-I dau sfaturi Lui Dumnezeu şi nu pun o clipă la
îndoială dreptatea Sa), ci în sensul intenţionat, cel mai pur apreciativ.
Concertul s-a încheiat în
aceeaşi notă distinsă, prin discursul elevat, ca de obicei, al Preasfinţitului
Părinte Episcop Vincenţiu care i-a felicitat şi le-a mulţumit tuturor membrilor
Coralei, Părintelui Cătălin Stanciu – dirijorul, Părintelui Protopop Dumitru
Drăghici, precum şi distinşilor invitaţi speciali.
Mulţumesc şi eu pentru
încă un concert de aleasă ţinută şi îi felicit deopotrivă pe interpreţi şi pe
organizatori: Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, Consiliul Judeţean Ialomiţa şi
Centrul Cultural UNESCO “Ionel Perlea”.
Încă mai cred că mai bine
aş fi tăcut, că am spus cuvinte prea mici pentru un moment atât de mare. Poate
ar fi trebuit să urmez calea lui Nichita Stănescu: “Şi-atunci mă apropii de
pietre şi tac/ iau cuvintele şi le-nec în mare…” Dar n-am tăcut, pentru că am
fost îndemnată să nu tac, de… o voce nedrept de frumoasă.
Slobozia, 07/08 mai 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu