Şeful de Gară

          O gară mică, între munţi. Clădirea e veche, bijuterie arhitectonică lăsată în paragină. La streşini, cuiburi. Izbânda vieţii. Peronul e gol, iar cele două linii de cale ferată par luate dintr-un joc pentru copii. Şi totuşi, pe acolo, circulă, din când în când, trenuri. Şi miros de tei înflorit.

         Şeful de gară ţine în mâini o vrabie rănită. Toată atenţia lui se focalizează între cele două palme -  aşezate una dedesubtul, alta deasupra păsării – între care s-ar zice că s-a concentrat întreg universul.

         “Şi trenurile?”, întreabă femeia. Răspunde într-un târziu, cu gândul aiurea: “Trenurile… merg. Şi când se defectează, are cine să le repare. Dar dacă pasărea aceasta nu va mai zbura…”

         Într-o gară uitată, într-un spaţiu-timp încremenit, un om se îngrijorează de-o aripă frântă a cărei neînzdrăvenire ar putea frânge un univers.

         Femeia şi bărbatul de îndepărtează, lăsându-l pe şeful de gară cu grijile lui. “Toţi purtăm în noi o însângerare”, îi spune el, strângând-o la piept. “Doar că nu toţi avem şansa ca cineva să ne mângâie rana cu palmele sale”.

         Trenul pare venit din alt timp. Cei doi urcă. Singurii călători din gara dintre munţi. Ce mare tristeţe e-o gară mică între munţi! Doar şeful de gară face din ea o lume. O lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor.

         Gândeşte la cei plecaţi. “Cum vă mai târâţi dorurile dintr-o gară în alta! Măcar eu nu mai aştept nimic! Şi, mai ales, pe nimeni. Şi totuşi, dacă reuşesc să fac pasărea asta să zboare, poate cine ştie…”

Slobozia, 04 iulie 2011