Florentina Loredana Dalian

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

O, rămâi (Cronică de Stână - 9)

         „O rămâi, rămâi la mine!
         Te iubesc atât de mult!
         Ale tale doruri toate
         Numai eu ştiu să le-ascult...”

         Ca autor, mai ales ca poet, a-l lectura pe Eminescu reprezintă, pe lângă alte trăiri,  un exerciţiu al nervilor, o coborâre a tonusului scriitoricesc undeva la limita depresiei. Îţi pare că, după Eminescu, tu nu mai poţi scrie nimic, că, orice-ai scrie, sună banal şi vulgar. Îţi vine s-arunci pana cât colo, să strângi muza de gât şi să te declari inapt pentru poezie. Cu toate acestea, pentru poet, este imposibil a sta departe de Eminescu. Acesta este şi motivul pentru care o parte a membrilor Asociaţiei Culturale Helis (să zicem Aripa... frântă; nu, nu scrântită, vă rog frumos!) au decis să-l comemoreze pe Eminescu. Dar am făcut-o în stilul nostru atipic, adică la Stână. Împreună cu Dobre, Costel, Teoharie şi, de data aceasta, Vasile Pană (zis şi Penel), am poposit la Stâna lui Florin, oblăduiţi de spiritul eminescian.
         Evident că „manifestarea” a început cu lectura poeziilor lui Eminescu, realizată cu măiestrie de Nicolae Teoharie. O mare tăcere se-aşternuse-ntre noi. Tăcerea poeziei. Pe mine, doar muzica mă mai reduce astfel la tăcere. Pentru că 15 ianuarie nu simbolizează numai ziua lui Eminescu, ci şi, mai nou, Ziua Culturii Naţionale, după preambulul eminescian, a urmat lectura din alţi poeţi, precum şi din creaţii proprii. Teoharie ne-a delectat şi cu câteva însemnări din Fernando Pessoa şi câteva poezii ale recent premiatului Ioan S. Pop. Costel Bunoaica ne-a citit dintr-un manuscris depus prin anii ’80 la Editura „Albatros”, rămas încă nepublicat. Pe atunci, condiţiile de publicare ţineau cont de alte criterii, printre care valoarea se afla mai prin coadă. Chiar dacă ea mai reuşea uneori să răzbească. Dar cu ce preţ! Unii n-au fost dispuşi să-l plătească. Şi Dobre a citit poezii scrise mai demult. Ascultându-i, mă gândeam la tinereţea poetului, în general. Mai bine zis, la tinereţea poeziei. Pentru ca atmosfera să fie şi mai invadată de spiritul lui Eminescu, Vasile Pană a adus şi o fotografie după un portret al poetului, realizat de el. Vasile ne-a şi lecturat din scrierile sale. Fost poliţist, are un întreg arsenal de poveşti. Adevărate. La solicitarea (con)fraţilor mei, de a citi şi eu, întrucât nu-mi adusesem texte, am recitat unul, singurul pe care-l ştiu aproximativ pe de rost, o poezie scrisă cândva, din lipsă de inspiraţie prozastică – Domnişoara Nimeni. Nimeni, nimeni, dar Dobre a şi-nhăţat-o.
         Partea cea mai interesantă a constituit-o momentul pe care ni l-a propus Teoharie. Un joc. Nu, nu, Teoharie nu se joacă decât serios. Adică el, şi când se joacă, e serios. Ceea ce ne-a determinat şi pe noi să „ne jucăm” cu simţ de răspundere. A fost, de fapt, un interesant exerciţiu de scris. Fiecare dintre cei prezenţi a propus câte patru cuvinte. Am alcătuit, astfel, o listă formată din 24. Apoi, fiecare dintre noi a trebuit să compună câte 6 texte (poezie sau proză) care să conţină cele 6 grupuri a câte 4 cuvinte. Ce a ieşit, vă lăsăm să constataţi, citind Anexa pe care o va ataşa Dobre acestei cronici. El a insistat să publice acele texte „la prima mână”, nelucrate, neprelucrate, necoafate..., deşi unii dintre noi s-au opus, fie sub pretextul că mai trebuie să rescrie pe alocuri (exigentul Teoharie), fie că anumite cuvinte nu ar trebui să apară în revistă (pudicul Costel), etc. Dobre, în schimb, tot ce ştie el face (şi bine face!). Ne-a adunat foile rapid, fără să ne lase timp de reacţie, le-a dosit numai el ştie unde şi, probabil, le-a dat ulterior Veronicăi, să le culeagă. Mulţumim, Veronică, şi sperăm că n-ai roşit prea mult! Stimaţi cititori, ne cerem scuze pentru anumite cuvinte „tari”. Cred că nu mai e nevoie să vă spun cine le-a propus. Pentru cei care ar mai avea dubii, voi spune totuşi: Florin. Însă n-a făcut-o din dispreţ faţă de poezie, ci dorind să ne pună la încercare calităţile poetice. Va să zică, oricine se pricepe să facă poezie despre lună şi floare. Dar – susţine Florin – numai poeţii adevăraţi pot scrie fără a coborî ştacheta şi despre... despre... în fine, vedeţi dumneavoastră!
         După atâta literatură pe pâine (şi nu doar pe pâine, ci şi pe mămăligă, ingredient nelipsit din hrana noastră de la stână), ne-am aerisit puţin inteligenţele pe-afară, unde se plimba o hoaţă de primăvară, încercând să ne păcălească cu-n soare ce-şi etala perfid dantura; ne-am răzbunat refulările la o partidă de tir (căreia eu şi Vasile ne-am opus iniţial, însă fără succes), apoi ne-am întors la... literatură. Am uitat să vă spun că, în timp ce ne scriam poeziile, Costel s-a rupt pe şest de grupul nostru compact, mutându-se mai încolo, la o măsuţă pe care se aflau două volume de Eminescu. Aşa că, dacă vă vor plăcea poeziile sale, ştiţi din cine a copiat. Tot ingeniosul Teoharie a venit şi cu ideea unui alt joc (serios, desigur), în care el, dirijorul, dădea o idee, o frază de început, pe care o continuam fiecare din punctul în care o lăsase precedentul la comanda fermă din pix a lui Teo. Un fel de telefon fără fir, literar. Exerciţiul acesta nu ne-a prea reuşit, poate pentru că eram obosiţi, ori poate ameţiţi de la pipa (păcii) lui Florin, din care am tras cu toţii, chiar şi cei nefumători (iată ce grozăvii se pot săvârşi în numele păcii). Sau poate pur şi simplu pentru că ne-a răpus...

         ... Mistreţul cu colţi de argint, depresiv

         Se lăsase noaptea. Când ne pregăteam de plecare, pe uşă a dat năvală o veritabilă trupă de comando alcătuită din trei generaţii (vârste între 16 şi 82 de ani): fiu, tată, unchi, bunic. Prieteni de-ai lui Florin de la capitală. Despre unchi aflăm de la Florin că e un pasionat de istorie şi colecţionar de monede. O persoană extrem de veselă şi comunicativă, aşa cum, de altfel, erau toţi. Deşi se întorceau de la... vânătoare. Eu rămăsesem, cred, holbându-mă, cumva mânată şi de curiozitate, dar şi de uimire. Până atunci, singura mea cunoştinţă din tagma vânătorească fusese vânătorul din „Scufiţa Roşie”. Dar, în imaginaţia mea, acela nu avea nici frumuseţea angelică a copilului, nici cuminţenia bunicului, nici blândeţea tatălui, nici umorul unchiului şi nici buna dispoziţie a tuturor. Mă întrebam în gând: „Dacă aşa arată vânătorii, atunci cum trebuie s-arate ecologiştii?” Şi mai era o situaţie de-a dreptul atipică. Cu toţii am auzit despre poveştile vânătoreşti „umflate”. La ei, era exact invers: parcă se străduiau să ne convingă că ei nu sunt vânători. Mdaaa? Dar cu mistreţul din portbagajul maşinii de teren ce-i? Astfel am aflat că există o specie de mistreţ pe care, dacă ar fi întâlnit-o Ştefan Augustin Doinaş, ar fi scris „Mistreţul cu colţi de argint depresiv”. După spusele vânătorilor noştri, mistreţul acela, sinucigaş de-a dreptul, le sărise singur în cătarea puştii şi-n portbagaj. Ei n-ar fi vrut să-l omoare, dar te pui cu porcul! Degeaba încercau ei să-l alunge, animalul nimic! Mai tare le ieşea-n cale (o fi suferit, sărmanul, din dragoste!). Până la urmă, oameni cu suflet bun, le-a fost milă să-l lase să-şi aplice vreo tehnică mai dureroasă, ori să fie nevoit să se întoarcă-n genunchi la măgăriţa aia de poarcă mistreaţă care-i pusese oful la inimă, şi, cu durere-n suflet, l-au eutanasiat cu vreo două gloanţe.
         Până să mă lămuresc eu ce hal de vânători sunt dumnealor, doar ce intraseră pe uşă şi am făcut cunoştinţă, Şeful de Trib (unchiul) a tunat, aruncând priviri fioroase: „Cine-a scris Cronica de stână?” Hm... m-am bucurat că modestele mele cronici sunt citite până şi de Bagheera, dar în momentul acela aş fi preferat să nu fi fost eu cea care le-a scris. Pentru câteva clipe, am fost un mistreţ în cătarea puştii. Dar unul care voia să trăiască. Prietenii mei, aşteptând cu sufletul la gură să mă autodemasc, îşi găsiseră subit preocupări care mai de care mai intelectuale. Unii admirau pereţii, alţii îşi rodeau cu sârg unghiile proaspăt tăiate, alţii făcuseră o pasiune pentru vârfurile bocancilor. Văzându-mă astfel lăsată la greu, am întors şi eu capul în spate să văd care-i celebrul autor de cronică de stână, dar negăsind pe nimeni, m-am resemnat precum ciobanul mioritic. Când am emis onomatopeea, un „eeeuuu” sugrumat, pregătindu-mă să le spun că eu am ce am cu pescarii, dar despre vânători numai de bine (de bine şi de mama lor!), Şeful de Trib a tunat din nou, producându-mi un alt tsunami interior: „Mi-a plăcut! Aţi descris exact ce-i aici!” Am scăpat și de data asta! Ei! Să vedem dacă acum o să-i mai placă. Mai ales că le-am înflorit mai ceva ca... vânătorii. Apoi ne-a spus o poveste (adevărată) de pe vremea când Florin îşi construise prima sa „vilă” pe actualul teren – după expresia domnului George (vânătorul şef), „câţiva snopi de coceni acoperiţi de-o folie”. În care domnia sa a avut bucuria de a dormi într-o noapte ploioasă. De-atunci a rămas îndrăgostit de-un refren: pic, pic, pic! Şi de blana de oaie pe care susţine c-a încălzit-o cu propriul trup (şi eu ştiam că de obicei se petrece invers) până dimineaţa.
         S-au vorbit mai multe. Despre generozitate, despre Nichita Stănescu, despre generozitatea lui Nichita (povestea cu moneda o voi spune altă dată). Din păcate, a doua zi fiind luni şi fiecare trebuind să ne întoarcem la îndatoririle noastre, n-am putut rămâne cu simpaticii vânători până târziu în noapte. Dar ne-am promis o revedere la Stâna lui Florin din Maltezi, unde până şi mistreţii trag (sau unde se trage până şi-n mistreţi). Eu n-am vrut să privesc în portbagaj – moartea n-are nimic grandios, nimic poetic – dar bineînţeles că tot am zărit conturul mistreţului în lumina lunii care-l învăluia cu un nimb literar, amintind de mistreţii lui Ştefan Bănulescu din nuvela „Mistreţii erau blânzi” şi – bineînţeles – de mistreţul lui Doinaş.

         În jeepul cel negru, bengos şi masiv,
         Acolo-şi aflase odihnă şi loc
         Mistreţul cu colţi de argint, depresiv
         Rănit din amor cu săgeata de foc.

         Măi Lori, e Rex mişunând sub copaci!
         Zicea Florinică, rânjind cu dispreţ;
         Dar eu răspunsei, întorcându-mă: Taaaci!
         (În mână ţineam un imens făcăleţ)

         Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ...





Slobozia, 17, 19 ianuarie 2012

(Publicat în revista „Helis”, ianuarie 2012)

Foto:   Gheorghe Dobre

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu