Florentina Loredana Dalian

joi, 30 iunie 2011

"Eu stau la uşă şi bat"

Fost-am plecată, departe-am plecat,
Departe de inima mea;
Când m-am întors, pe înserat,
La uşă, era Cineva,
Stătea la uşă şi bătea.


Ce vrei şi Cine eşti? – L-am întrebat –
Dă-Te deoparte din calea mea!
El doar o clipă S-a întristat,
Dar sta tot la uşă; şi tot bătea.


Vreun cerşetor – mi-am zis – dar frumos Bărbat!
N-am, Omule, azi, ce să-Ţi ofer!
Îmi spuse, zâmbind: Eu nimic nu cer,
Stau, doar, la uşă şi bat.


Uitând de El, am adormit,
Cu sufletul greu, încercat;
Şi,-n somn, „Cerşetorul” frumos mi-a zâmbit:
Nu-i nimeni în lume fără păcat!
Iată, Eu stau la uşă şi bat…

joi, 23 iunie 2011

Toate drumurile duc la Maltezi - (Cronică de Stână - 4)


Romeo Aurelian Ilie și Florentina Loredana Dalian (gândind la dificila temă dată de Florin :”Păcatul originar”)


„Tutte le strade portano a Roma.” Sanchi! S-o credeţi voi, îngâmfaţi de romani! Oricum, noi nu recunoaştem că „de la Râm ne tragem” (şi nu e nevoie să mă credeţi pe mine. Citiţi-l pe Dan Elias în „Stăpânii Timpului”, şi-o să vi se-nmoaie îngâmfarea precum puşca lui Tom din desene animate, atunci când îl ameninţă cu ea pe dulăul cel fioros). Mai pe româneşte spus: „Toate drumurile duc la Roma”. Mă opun! Nu, toate drumurile nu la Roma duc. Se impune o corecţie: toate drumurile duc la stâna (lui Florin, devenită, între timp, ca şi a noastră) din Maltezi! Se opune cineva? Aşadar: „Tutte le strade portano a Maltezi”. Waw! Ce fain sună!
Sâmbătă, 04 iunie a.c., drumul spre Maltezi a trecut prin Târgul de Floci (ridicat, între timp, la rang de oraş, pesemne din motive de taxe şi impozite majorate). Dar ce ne facem cu Flocii ăia, domnule, că ni-i cam ruşine să-i pronunţăm. Uite, eu deja m-am înroşit scriindu-i. Staţi să-mi revin! Am auzit că oarece persoane mai pudibonde nici măcar nu pronunţă ruşinea. Păi de ce, coane? Dumneavoastră nu cunoaşteţi etimologia cuvântului? V-o explică domnul profesor de limba şi literatura română, Şerban Codrin. Dacă nu-l credeţi pe el, consultaţi DEX-ul. Va să zică „floc” (lat. floccus) înseamnă smoc mic de păr, lână sau mătase. Pe noi, din toată această înşiruire, ne interesează lâna (că doar suntem ciobănei!). Se pare că scărmănatul lânei şi comerţul cu aceasta constituia una dintre îndeletnicirile de bază ale locuitorilor (de acum patru-cinci sute de ani) ale Târgului (mă rog, oraşului) cu pricina. De unde şi numele. Scărmănatul lânei (asta ca să nu dăm denumirea provenită din limba latină) pare, oricum, o îndeletnicire mai respectabilă şi, totodată, mai rentabilă decât tăiatul frunzei la câini. Mă întreb cum va fi numit peste 500 de ani un oraş în care se va şti că îndeletnicirea principală a locuitorilor săi era... tăiatul frunzei la câini. Oraşul de frunze? Oraşul de câini? Sau oraşul de tăietori? Căci, să-i pui o aşa denumire lungă – Oraşul de tăietori de frunze la câini – ar însemna să scapi trenul când te duci la ghişeu să ceri bilet pentru asemenea destinaţie. Dacă mai nimereşti şi-o casieriţă cam grea de cap şi pusă pe vorbe, succesul e garantat. Căci e posibil să te trezeşti cu întrebarea: „Oraşul de tăietori de frunză la câini de Jos sau de Sus?” Din copac, cucoană! Las-o baltă, c-a plecat!
Sau cum va fi denumit oraşul ai cărui locuitori se îndeletnicesc cu arsul gazului de pomană? „Daţi-mi, vă rog, un bilet pentru Oraşul de arzători de gaz de pomană!” „Oraşul de arzători de gaz de pomană Sud sau Vest?” Şi tot aşa.
         După recitirea celor scrise mai sus, am avut o tristă revelaţie: nu voi ajunge niciodată un scriitor SF. Am uitat că peste 500 de ani, trenul va fi obiect de muzeu, iar oamenii vor circula cu puterea gândului. Ăştia, prin filme, îi zic şi teleportare. Va să zică, îi spui în gând unui computer mai deştept decât omul (păi sigur că e mai deştept, dacă ţine loc şi de birjar şi de mecanic de locomotivă şi de casieriţă bătută-n cap şi de tot ce vrei): „Birjar, ă... ăsta... Ordinator, vreau să mă teleportez în Oraşul de tăietori de frunze la câini!” Şi te-ai aştepta – că doar aşa vedem în filme – ca în cinci secunde să te afli în locul cu pricina. Ferească Domnul să-ţi meargă mintea mai repede decât mâinile! Cu alte cuvinte, Doamne fereşte s-apuci să-i dai comanda înainte s-apuci să tragi nădragii pe tine! Nu vrem să ştim ce s-ar putea întâmpla dacă locul cu pricina ar fi o sală de reuniune la nivel înalt. Sau o adunare de cuconeturi simandicoase şi leşinăcioase. Parcă tot mai bine era cu birjarul care, chiar dacă întindea mâna după bacşiş, măcar te aştepta să-ţi pui şi floarea la butonieră. Eh! Dar asta cu teleportarea instantanee e doar în filme. În realitate, idiotul naibii (idiot, idiot, da’ perfect!), zic de ordinator (sau mai pe englezeşte computer), în loc să facă repede ce i-ai spus, că doar te grăbeşti şi n-ai timp de conversaţie, îţi pune o mie de întrebări. Te chestionează de coordonate, de longitudine, latitudine şi alte nimicuri exprimate în grade, pentru ca, în final, să te înştiinţeze impasibil că Oraşul de tăietori de frunză la câini nu mai există demult. Că, de fapt, a existat cândva, pe vremea când românii, iar nu ţiganii, populau acest teritoriu, dar că, de fapt, nici măcar nu fusese un oraş propriu-zis, ci doar o zonă bine delimitată dintr-un oraş, fostă capitală a ţării (a cărei denumire – Bucureşti – semăna întrucâtva cu denumirea actualei capitale – Bărbuleşti) şi care se numea Palatul Parlamentului. Care fusese populat de o mulţime de tăietori de frunze la câini, dar din care s-a cam ales praful, devenind între timp muzeu, în care se mai poate vedea o singură frunză (care nu fusese mâncată de câini, nici ăia n-au plăcut-o!) ce avusese rol dublu: acela de brand de ţară şi cel de acoperire a ruşinii. A cui ruşine? A cui o mai are. Pe-acolo, pe la Palatul Parlamentului, nu se prea poartă. La Guvern, nici atât!
         Of, dragi cititori! Iar am luat-o pe arătură! Am plecat de la (Oraşul de) Floci şi-am ajuns la frunză. Ce legătură are una cu alta? Păi are, deh! Dar vă las pe dumneavoastră să descoperiţi. Eu am vrut doar să vă spun că am fost până acolo. Dar pur şi simplu nu mă pot abţine să divaghez. O exista vreun tratament pentru asta? Gata! Am revenit. Am revenit din viitor şi de la visele cu ordinarul de ordinator care nu te duce nicăieri (parcă tot mai bună era casieriţa cam grea de cap; măcar pe aia o puteai convinge, cu vreo două zâmbete şi-o ciocolată, să-ţi dea bilet spre o destinaţie necunoscută, sau dispărută, sau... în fine).
         Aşadar, sâmbătă, 04 iunie, maşina mea, bine împănată cu poeţi, şi-a oprit roţile dezumflate la situl arheologic din Oraşul de Floccuşi (e mai bine aşa?). Dobre ne spusese că acolo avea loc o manifestare în cadrul unui schimb cultural interetnic, sprijinită de Consiliul Judeţean Ialomiţa (sper să nu greşesc). Într-adevăr, când am ajuns, era în toi un dans popular olandez. Pe scena improvizată, se aflau, frumos îmbrăcate în costume populare olandeze (va să zică, bărbaţii în frac şi cu joben, nu cu iţari şi opinci) persoane de vârsta a treia. Vârsta a treia, vârsta a treia, dar energia, eleganţa şi bucuria cu care dansau nu păreau deloc să le trădeze anii. Oricum, pe mine mă scoate din sărite clasificarea asta pe vârste. Sunt unii oameni care se nasc bătrâni, iar alţii care ajung, tineri, la 90 de ani. În faţa acestora din urmă, dau cu jobenul de pământ (mă rog, aveam o şapcă, dar nu se pune).
Am asistat puţin la spectacol, timp în care soarele ne-a cam bătut în cap (dacă mai era nevoie!), apoi am privit macheta a ceea ce fusese cândva Oraşul de Floci, ascultând explicaţiile unei doamne muzeograf, presupun. Iniţiativa acestei manifestări cultural-istorice ni s-a părut lăudabilă, o salutăm şi îi dorim viaţă lungă. Ştim că nu se face primăvară cu o floare, dar, totodată, mai ştim că nici nu putem sta cu mâinile în sân, aşteptând ca alţii să ne promoveze. Am mers, apoi, să vedem o parte dintre vestigiile arheologice scoase la iveală (se pare că nici 20% n-au fost descoperite) de către neobosiţii arheologi. Despre munca de Sisif a acestor pasionaţi de trecut am aflat câte ceva în data de 15 ianuarie a acestui an, când am participat la Ziua Naţională a României, la Muzeul Judeţean. Cei care sunt interesaţi de mai multe amănunte privind Oraşul de Floci, se pot interesa (lăsându-l la o parte pe domnul Google care le ştie pe toate, iar uneori le ştie prost), la Muzeul Judeţean şi/ sau la domnul profesor de istorie Vitalie Buzu care s-a documentat pe această temă. Îi felicităm pe domnii şi pe doamnele arheologi şi muzeografi care, de multe ori, duc o luptă cu morile de vânt pentru a-şi putea exercita, aşa cum se cuvine, profesia. Se pare totuşi că, în cazul judeţului nostru, domniile lor au găsit înţelegerea şi sprijinul necesare. Cinste celor care au înţeles că un popor nu poate exista fără trecut, că, de fapt, prezentul este un copac ce-şi are rădăcinile în trecut şi ramurile tinere în viitor. Cinste mie că v-am ameţit plimbându-vă între timpuri – trecute, prezente şi viitoare – de nu mai ştiu nici eu unde mă aflu. Cinste dumneavoastră, dacă aţi reuşit să nu mă înjuraţi până acum!
         Protagoniştii acestui Cenaclu au fost, cu excepţia mea (un fel de martie în Post, care nu poate lipsi), binecunoscuţii Codrin, Dobre şi Teoharie (Costel se pare că n-a mai ieşit din bălării). Am avut şi un protagonist mai nou (deşi mai vechi membru al Asociaţiei Culturale Helis), poet şi el, tânărul student teolog Romeo Aurelian Ilie. Care, dacă tot era în sesiune (de examene, nu parlamentară), ce s-a gândit? Decât să stea cu nasul în Dogmatică, mai bine să şi-l gâdile cu ceva aer de stână (Sper să nu citească şi profesorii lui!). Mai dă-o-ncolo de carte, Romeo! Patristica şi Dreptul Canonic nu-ţi vor fi de niciun folos când vor veni babele să te întrebe câte bomboane să pună pe colivă. Câte pe latura mare a Crucii, câte pe a mică? Bomboane mari, sau bomboane mici? De ciocolată, sau de mentă? Sau dacă aghiazma se ia înainte sau după anafură. Că ambele se iau pe nemâncate şi pe nebăute. Ori, dacă iei anafura, se cheamă că deja ai mâncat, dacă bei aghiazma, se cheamă c-ai băut. Oricum, orice le-ai spune, tot nu-i corect, că ele ştiu mai bine. Vezi că nu te-a învăţat nimic la şcoala-aia? Poţi să fii student eminent şi să-ţi iei Diploma cu Magna Cum Laude; ’Geaba! Dacă nu ştii că, atunci când se scoate mortul din casă, trebuie acoperite oglinzile, apoi să spargi o cană goală (nu se menţionează în capul cui), să nu ieşi nici mort – pardon! nici viu - înaintea mortului şi altele asemenea. Ai să tot „şlefuieşti” la unghii, Romică, pân-o să-ţi descoperi veleităţi de manichiuristă; şi-ai să tot visezi la babe, pân-ai să zici ca ele. Ei, lasă că trece şi asta! Dar aia cu (ne)învăţatul să nu mi-o iei în serios! Vezi, c-am glumit! Eu, din trei vorbe, abia dacă spun una demnă de luat în seamă. Tu pune mâna şi-nvaţă – cu babe sau fără babe – dacă nu vrei s-ajungi cioban ca Florin! L-ai văzut ce frumos era îmbrăcat? Ziceai că-şi exersaseră mâna pe el vreo şapte pictori dadaişti. Parcă tot mai bine e-n reverendă, nu?
Pe cei care citiţi, de asemenea, vă rog să nu mă luaţi în serios cu sfaturile mele „deştepte”. Romeo e un student conştiincios, care n-are nevoie de îndemnurile mele la învăţătură. Pe deasupra, îl obsedează ideea, şi se tot scuza, că n-are la activ toate lecturile „dinozaurilor”. I-am spus să stea liniştit. Eu, la 23 de ani (vârsta lui de acum), abia dacă ştiam cum mă cheamă (între timp, am uitat până şi asta, dovadă că mi-am stâlcit numele din Dănilă în Dalian). Aşa că doar eu mai lipseam să-i dau sfaturi. Că ceilaţi confraţi ai mei l-au umplut. Doar Dobre ce-i mai lua apărarea, zicându-le să-l lase în pace că nu s-a născut ieri şi ştie prea bine ce are de făcut. Asta până în momentul când a găsit şi el nişte sfaturi de dat. Romeo, cuminţel, tăcea, zâmbea şi asculta. Eu, la un moment dat, n-am mai rezistat şi le-am zis: „Sfătuiţi-l cât mai puteţi, că peste puţină vreme o să-i pupaţi mâna!” S-a făcut deodată linişte. S-au uitat la mine de parcă ar fi vrut să întrebe: „Cine, eeeuuuu?”, dar n-a scos unul un cuvânt. Pesemne şi-au dat seama că aveam dreptate. Doar că lor nu le fuge gândul între planurile temporale atât de uşor. În schimb, imaginaţia mea zglobie nu s-a putut abţine să-i vadă pe „dinozauri” sărutând, respectuos, mâna lui Romeo şi adresându-i-se cu binecunoscuta formulă: „Sărut mâna, Părinte!” Iar am fugit în viitor! La loc comanda!
         După incursiunea printre vestigii isterice, ăstea... istorice, ne-am îndreptat paşii (mai bine zis roţile) către stână. Florin ne-a întâmpinat, ca de obicei, voios, împreună cu liota de câini. Bineînţeles că n-a mai stat nimeni să-i numere. Când am intrat în casă, ne-a întâmpinat un domn care, atunci când mi-a întins mâna (mi-a întins-o de mi-a lungit-o cu vreo doi centimetri), s-a prezentat: „Tot Dobre”. Eu mă întrebam în gând: „Oare Tot (sau Toth) o fi numele sau prenumele?” După care am realizat că omul citise cronica anterioară în care eu pomeneam de cei trei Dobre: scriitorul, maiorul şi concediatul. Până acum, nu cunoscusem şi un general cu acest nume. Dar sosise momentul. Am aflat (după ce a plecat) că domnul care se prezentase atât de modest „Tot Dobre” este G-ral de Aviaţie Constantin Dobre, Comandantul U.M. de Aviaţie de la Bărăganu. Ştiam că Aviaţia e o Armă de elită, dar uitasem între timp. Domnul general mi-a adus aminte de aceasta, prin personalitatea Domniei Sale care se recomandă singură. Se întâmplă rar să simţi cum îţi creşte inteligenţa, aşa cum nu simţi că îţi creşte părul. Şi totuşi, domnul Tot Dobre, pardon! Constantin Dobre este una dintre acele persoane atât de inteligente şi culte, încât simţi si tu – instantaneu – cum îţi creşte IQ-ul, numai prin simplul fapt că le stai în preajmă. Domnul general mi-a amintit de alte două persoane deosebite pe care le-am cunoscut şi care şi-au pus inteligenţa şi calităţile în slujba Unităţii Militare de la Bărăganu: Lt. Colonel Petre Dumitrache (fie-i țărâna uşoară!), unchiul meu, şi Comandor Aviator (r) Mihai Batog-Bujeniţă, actualmente stabilit la Iaşi, totodată scriitor, în opinia mea cel mai bun scriitor umorist al României la ora actuală. Nu ştiu dacă toţi aviatorii sunt aşa, dar ceea ce am cunoscut îmi e de ajuns ca să exclam: „Jos pălăria, Aviaţie Română!” Atenţie! Am spus jos pălăria, nu jos avioanele!
         Mulţumim domnului Comandant pentru prezenţa încântătoare şi pentru faptul că a fost blând şi n-a făcut instrucţie cu noi. Deşi, hm... poate n-ar fi stricat. Spun asta deoarece ne-am dovedit indisciplinaţi la capitolul creaţie. Păi nu zisesem eu că le-am propus temă de casă, că tema era „Peşte, pescar, etc.”? Cred că şi dumneavoastră – care nu sunteţi direct interesaţi – aţi ţinut minte. Doar prietenii mei, drăguţii, s-au scuzat ca nişte elevi chiulangii: „Am uitat, doamna profesoară!” Să-i pupe mama! Adică nu stai să vezi că n-am avut inspiraţie, n-am avut timp, n-am avut peşte... ă... ăsta... pix, hârtie, etc. Am uitat! Alooo! Deşteptarea! Primul care a recunoscut c-a uitat a fost domnul profesor Codrin. Bag de seamă că procesul de învăţare nu decurge numai dinspre profesor către elev, ci şi invers. Lasă, bre, se întâmplă şi pe la case mai mari. Cum ar fi pe la casa Ministrului Învăţământului (mai corect ar fi fost pluralul: miniştri) care şi el, săracul, mai uită să verifice oamenii care ar trebui să verifice corectitudinea subiectelor de la Bacalaureat sau alte examene de care depinde viitorul copiilor noştri. Iar viitorul? Înapoi la prezent! Sau mai bine zis la trecut, căci Cenaclul din 04 iunie a devenit deja istorie.
Ca de obicei, am făcut ceva lectură. S-a citit din cartea lui Virgil Diaconu (un poet piteştean deja consacrat) numită „Opium”. După cum vedeţi, noi citim numai din cărţi cu nume d-astea... alcoolice şi stupefiante. Poeziile lui Virgil Diaconu au încântat, cum era şi firesc, întrucât este un poet în adevăratul sens al cuvântului. Pe iubitorii de poezie îi sfătuiesc să-i caute cărţile. Şi pe tine, Romică! Glumesc! Întrucât n-am altă cale de comunicare cu tine în afară de porumbelul călător „Helis” (că doar suntem în era înaltei tehnologii, ce internetul nostru!), te anunţ că ţi-am făcut rost de carte (deocamdată am promisiunea, dar cartea va ajunge la mine curând). Mă rog, aici iar intervine o chestie de trecut-prezent-viitor. Când tu vei citi, cartea posibil va fi fost ajunsă la mine. S-ar putea să o şi primeşti, cu tot cu dedicaţie, dacă eşti cuminte şi-ţi iei toate examenele cu 10. (Acum Romeo mă va întreba: „Auzi, dar tu câte sesiuni le-ai trecut cu 10 la toate materiile?” Îi voi răspunde: pe toate. Ce, minciuna nu-i tot vorbă?) Dacă nu, la babe cu tine! Atunci să vezi examene! Ai să-i regreţi pe profesorii din facultate. Ei, hai, nu mai plânge! Îţi accept şi-un 9. La materia aia care vă învaţă câte bomboane se pun pe colivă. Cum, nu există? Atunci norocul tău! O să fii zecist.
         Am lecturat apoi, la solicitarea lui Dobre, un capitol din cartea mea „Scrisori netrimise”, apărută de curând şi lansată ieri la Cercul Militar Constanţa. Domnule, au dreptate cei care spun că nu există trecut şi viitor, că totul se petrece în prezent. Deştepţii planetei demonstrează asta cu interminabile calcule matematice. Eu, în schimb, am o metodă mult mai simplă de-a ajunge la acelaşi rezultat. Care va să zică, în momentul când eu făceam lectura cărţii la Maltezi, „ieri” constituia viitorul. În timp ce scriu, e deja trecutul. Când veţi citi dumneavostră, va fi un trecut ceva mai îndepărtat. Şi, ca să nu ne mai complicăm, le îngrămădim pe toate sub denumirea de prezent. Bine? Noh! Ce nevoie avem de integrale şi derivate? Quod erat demonstrandum.
         Dacă tot n-am adus peştele, mai bine zis nu l-am făcut personaj literar, am improvizat pe temele aiurite date de Florin. Na, că le-am uitat! (Ce se bucură acum prietenii mei şi ce şi-or mai râde în barbă!) Ei, dar de una tot mi-am adus aminte: Păcatul originar. Ei poftim! Să fii evă şi să trebuiască să le faci faţă la atâţia adami, misogini, cum altfel, şi care dau vina pe tine că le-a stat mărul în gât. Sta-le-ar inspiraţia! (adică să stea, să nu fugă, atunci când, din an în Paşte, se întâmplă să vină). Când eşti femeie, singură între atâţia bărbaţi, n-ai decât o şansă să scapi nemâncată cu fulgi cu tot: să le măguleşti orgoliul. Astfel că, la această temă, am scris doar atât: „Ce-ai avut, Doamne, cu bietul Adam? După ce că i-ai luat o coastă, să faci din ea o scorpie (la care bunul meu prieten Codrin n-a ratat momentul, zicând: „Fără referiri autobiografice!”), i-ai mai pus şi-un măr în gât!” Am vrut să adaug : „şi-un smoc de câlţi în cap şi unul în loc de inimă”, dar m-am oprit la timp. Norocul meu! Şi-al dumneavoastră, altfel nu mai citeaţi această cronică.
În ce priveşte a doua temă, ca să scap de ruşinea de a fi considerată uitucă, l-am sunat repede pe Florin, să mi-o spună. Tot ce mai ştiu e că era una cu multe şi alambicate cuvinte, în genul expresiilor folosite în scenetele cu regretatul Toma Caragiu: „Incongruenţa fenomenologică şi introspectiv cromatică. Demitizarea exhaustivă şi relaţional caducă”. Îl aşteptam şi pe Florin să-mi debiteze ceva gen: Epistemologia simptomatică a alegoriei rectangulare şi nonredundante a batracienilor hermafrodiţi în bildungsromanul contemporan. Răspunsul lui Florin a fost mult mai complicat. Bănuiţi care? „Am uitat”. Ai uitat, Florinicăăă, Alzheimerul mă-sii cu cine l-a inventat! Şi eu ce mă fac acum? Or să râdă ăştia de mine c-am râs de ei şi m-a ajuns! Zice: „Lasă că mă duc la stână – acum sunt la Feteşti – mă uit pe foi şi îţi spun.” Vedeţi? De-aceea scriem noi, scriitorii. Ca să nu uităm!
         Să nu uităm, dragi prieteni! Căci bine spunea Nicolae Iorga: „Cine uită, nu merită”. Iar eu îl voi completa: „Adevărat, coane Iorgule, cine uită, nu merită; dar mai are o şansă: să sune un prieten. Şi să-l întrebe.” Dar ce te faci când şi acesta a uitat? Răspunsul daţi-vi-l singuri! Eu nu deţin răspunsuri, nici judecăţi de valoare, nici adevăruri incontestabile. Am doar o sumedenie de întrebări. Dar vi le voi pune cu altă ocazie.
         A dumneavoastră stresantă, uitucă şi fără merite,

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 11 iunie 2011
(Publicat în Revista „Helis”, iunie-iulie 2011)
Foto: Gheorghe Dobre

Dans olandez în situl arheologic de la Orașul de Floci

joi, 16 iunie 2011

Festivalul naţional de dramaturgie "Goana după fluturi" 2011


În luna mai, 2011, la Vâlcea si în  localitatea Tetoiu, s-a desfasurat cea de-a V-a editie a Festivalului National de Dramaturgie Goana dupa Fluturi.
Din juriul festivalului au facut parte: regizorul Emil Boroghina (presedinte), criticul de teatru Ion Parhon, dramaturgul Doru Motoc, regizorul Mihai Lungeanu si criticul de teatru Claudiu Groza. La festival s-au inscris 30 de autori de piese de teatru din: Bihor, Bucuresti, Bromley- Anglia, Maramures, Ialomita, Bacau, Valcea, Brasov, Galati. In urma selectiei preliminare au ramas in competitie 10 piese de teatru. 

Câştigătorii celei de a V-a editii a Festivalului National de Dramaturgie Goana dupa fluturi

Marele premiu a fost acordat lui Robertino Patilea, din Bromley-Anglia, pentru piesa Democratie perfecta
Premiul I a fost castigat de Florentina Loredana Dalian (Slobozia), pentru piesa Atenţie,  cad suflete! 
Premiul al II-lea de Mircea M. Ionescu (Bucuresti), pentru piesa Nu mor pescarusii cand vot porcii mistreti
Premiul al III - lea - Edith Negulici, pentru piesa Ecstasy

Organizatorul evenimentului a fost Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Valcea, in parteneriat cu Teatrul Anton Pannsi Primaria comunei Tetoiu. 

(Informaţii preluate din ziarul “Viaţa Vâlcii”)        

sâmbătă, 11 iunie 2011

Lansare de carte - Scrisori netrimise - Cercul Militar Constanta







Vineri, 10 iunie 2011, la Cercul Militar din Constanța, Clubul Umoriștilor Constănțeni, supranumit „Prăvălia cu Umor”, a lansat patru cărţi deodată. Autorii şi volumele lor sunt:
Petru Brumă - „Brumă-rele de humor/ flori de leac pentru sufletul meu” - catrene epigramatice, editura „Dobrogea” Constanța;
Florentina- Loredana Dalian - „Scrisori netrimise” - proză; editura „Antares” Galaţi; prefață de Adrian Dinu Rachieru;
Dan Norea - „Epi... gramatica” - epigrame; editura „Ex Ponto” Constanța; prefață de George Corbu;
Radu Patrichi - „Umbra unei frunze” - haiku; editura „Ex Ponto” Constanța; prefață de Corneliu Traian Atanasiu.
Moderatorii evenimentului au fost domnii Aurel Lăzăroiu și Ananie Gagniuc. 





Foto: Aurel Lăzăroiu
Ion-Tița Călin

marți, 7 iunie 2011

Calea Regală - de Virgil Diaconu


Atunci au fost mai multe întâmplări fericite –
femeia fugită din singurătatea ei,
din îmbrăţişarea de fier a singurătăţii.
Din singurătatea care îi pune cătuşe în fiecare zi.
Ea este femeia care vorbeşte cu frunzele
şi creşte în sufletul ei rândunici. Rândunicile copilăriei.

Atunci au fost mai multe întâmplări fericite –
râsul ei ca o armată sonoră, sosită în ultima clipă
ca să mă scape din ghearele întunericului.
Din ghearele balaurului întuneric.

Iată o fereastră pe care râsul tău o deschide în mine!  
Iată mâinile tale de copil, care adună razele,
zăpăcitele raze ale dimineţii.

Atunci au fost mai multe întâmplări fericite –
noaptea, care ne-o lua mereu înainte ca să ne deschidă 
palatele pe Calea Regală. Palatele din cealaltă lume.
Deşi eu cred că palatele tale le căutam,
palatele tale bine închise,
de teamă să nu ţi se vadă singurătatea.
Bine închise, de teamă să nu ţi se vadă zmeura sânilor.
Să nu ţi se vadă zmeura, târziu, pe Calea Regală
a îmbrăţişării care stă la pândă în mâinile tale de copil,
în nervii mei gata-gata să facă explozie.

Vei şti că acum alerg noaptea pe străzi,
pe Calea Regală a acelui oraş,
ca să prind din urmă râsul tău de copil.
Vei şti că în fiecare zi eu tai în bucăţi întunericul
care s-a strecurat între noi. Da, palatele tale cresc în mine.
Cu rândunici cu tot, cu zmeură cu tot.

vineri, 3 iunie 2011

Marinici, Loredane şi alte Dalile (Cronică de Stână - 3)




Pentru mine, orice escapadă la stână începe cu un telefon de la Dobre. Când mă sună, ştiu sigur că-i rost de plimbare. Altfel, îmi mai trimite câte un mesaj pe e-mail, absolut necesar în colaborarea noastră Helisiană, şi atunci zgârcindu-se la cuvinte. Pentru exemplificare, voi prezenta ultimul mesaj, în care a fost de-a dreptul vorbăreţ: „Ai vrut poze. Ia poze.” La cel mai recent telefon, îi răspund bucuroasă şi ce-mi aud urechile? „Ce bine că eşti tu!” Emoţionată, mă pregăteam să ascult o tiradă romantică din repertoriul stănescian: „Ce bine că eşti! Ce mirare că sunt!” Când acolo, romantismul lui Dobre raportat la persoana mea se reduce la o… spaimă pe care a tras-o cu ocazia telefonului anterior. Cu două luni în urmă, când m-a sunat, în loc de „Bună ziua” sau orice altă introducere inutilă, zice: „Stai jos, să nu pici!” Cum eram deja picată, vreau să spun aşezată (deci cu scaun la fund, că ăluia de la cap i s-a pierdut urma, dac-o fi existat vreodată), mă ridic, să am de unde mă aşeza, şi execut ordinul. „Gata!”, zic. „Stai bine?”, insistă, motiv pentru mine să mă întreb dacă nu cumva urmează să ne dăm, prin telefon, cu parapanta. „Da. Să zicem.” Deşi recunosc că se putea şi mai bine. Decât să stau pe scaun, într-un birou, aş fi putut, de exemplu, să stau mai comod pe un chaise-longue undeva pe Côte dAzure. Deocamdată, stăteam sprijinită pe un cot dal meu, cu telefonul la ureche, cu mâna liberă semnând nişte documente, iar cu restul corpului executând comenzile milităreşti date de Dobre. Ce coincidenţă! Tot Dobre se numea şi maiorul care, pe vremea studenţiei mele (când fetele făceau armata), insista să scoată adevăraţi soldaţi din noi, ameninţându-ne că ne urcă în copaci ori de câte ori băteam pas de defilare cu mers de manechine pe podium. N-am înţeles niciodată ameninţarea lui şi nici de ce feminitatea noastră îi deranja simţul estetic. Dar, à propos de coincidenţe, să vedeţi mai departe! După ce l-am asigurat pe Dobre (scriitorul, nu maiorul) că stau relativ bine, şi-a început istorisirea: „Să vezi ce mi s-a întâmplat! Te am în telefon lângă o staţie de taxiuri. Cum oi fi apăsat, că s-a format acolo. Dar eu te sunasem pe tine, înţelegi? Răspunde un tip, mă prezint şi cer cu Loredana. Ăla zice: Imediat! Şi ce crezi? Îmi dă o Loredană. Mi s-a părut mie că nu-i vocea ta, dar m-am prezentat, totuşi: Dobre sunt. Loredana (aia, cine-o fi fost) nu-mi dă timp nici să respir şi mă ia tare: Aaa, bine c-aţi sunat, domnuDobre. Chiar voiam să vă caut eu. Uitaţi care-i treaba: de când sunteţi la noi, numai probleme ne-aţi făcut, am primit numai reclamaţii de pe urma dumneavoastră. De mâine, să nu mai veniţi la serviciu! Sunteţi concediat!” Măi, tu îţi dai seama, adaugă Dobre-al nostru (scriitorul, nu disponibilizatul), eu tocmai am fost dat afară. Nici acum nu mi-am revenit din şoc. Şi nici măcar nu ştiu ce-am făcut, că tipa nu mi-a mai dat timp, mi-a închis telefonul în nas. Deci, să recapitulăm: eu căutam o Loredană, am găsit-o, ea aştepta un Dobre şi, de bine ce l-a găsit, l-a şi dat afară.” Şi a adăugat, mucalit: „Vezi, să nu mă dai şi tu afară!” Acum cred că înţelegeţi „poezia” lui Dobre când, la telefonul din luna mai, a exclamat cu bucurie: „Ce bine că eşti tu!”. Se temea, sărmanul, că, dacă dă peste altă Loredană, cine ştie ce prăpăstii mai aude. Astfel s-au spulberat visurile mele romantice. Ştiam eu că n-am fost niciodată muză pentru poeţi. Doar pictorii, când mă întâlnesc, vor să mă deseneze. Dar n-am înţeles de ce.

Prima dată când am servit de model unuia a fost într-o tabără la munte, prin clasa a VII-a. Un profesor de desen a ţinut morţiş să îmi facă portretul în creion, drept pentru care am stat nemişcată ca o statuie vreo cinci ore, pe un scaun, afară, timp în care mă punea ba să privesc mai la stânga, ba mai la dreapta, ba să ridic bărbia cu 0,5 grade. În timpul acesta, mă mâncau ţânţarii şi priveam cu jind la colegii mei care băteau mingea. Domnul profesor desena şi rupea, rupea şi arunca. Nu era deloc mulţumit de rezultat. Iar eu mă întrebam dacă n-a auzit de minunata invenţie numită aparat de fotografiat. Întrucât, în ziua respectivă, aruncase tot ce desenase, a doua zi mi-a propus să reluăm şedinţa. I-am spus că mă duc să mă pieptăn, am luat o pătură şi… dusă am fost! Pe o fâneaţă din apropierea taberei, unde am dormit ore în şir pe pământ. Atunci am descoperit minunea somnului în aer liber, direct pe iarbă. Niciodată n-am dormit mai bine ca atunci, niciodată nu m-am simţit mai mult în comuniune cu natura, era o stare de fericire pe care nu ştiu să mi-o explic. În lumea invadată de praf, substanţe toxice şi fiare (la propriu şi la figurat), când simt nevoia unei „guri de aer”, mai mult în suflet decât în plămâni, e suficient să închid ochii pentru câteva clipe şi să îmi amintesc somnul acela. E ciudat cum îţi poţi aminti un somn. Bineînţeles că mi-am primit pedeapsa. Profesorii din tabără intraseră în panică, formaseră echipe de căutare, dar nu m-au găsit decât atunci când, de bună voie şi, mai ales, de foame, m-am întors. Nu înţelegeam de ce lumea se agită, de ce directoarea ţipă la mine. Am fost întrebată de ce am plecat, îi cam uimisem, căci eram cunoscută ca fiind una dintre cele mai disciplinate eleve. N-am dat nicio explicaţie, suportând o pedeapsă în plus. De minţit, nu ştiam să mint. Iar, dacă aş fi spus adevărul, mă temeam că ar fi fost certat şi domnul profesor. Iar eu nu voiam aceasta; deşi mă enervase cu desenul lui, ţineam la el şi îi păstrez o amintire duioasă şi azi, chiar dacă nu l-am mai văzut de atunci. A fost primul bărbat care mi-a spus că sunt frumoasă şi care m-a determinat să mă privesc în oglindă altfel decât răţuşca cea urâtă; pe mine, care le vedeam mult mai frumoase pe alte fete şi m-aş fi bucurat să semăn cu ele. Şi tot el mi-a dat de înţeles, pentru prima dată, că frumuseţea nu se reduce la aspectul exterior. Căci domnul profesor mai zisese ceva, ca un fel de avertisment pe care, la vârsta aceea, nu l-am priceput: „Păcat de tine, că eşti frumoasă! Greu va fi cuiva să-ţi „prindă” sufletul, aşa cum mie mi-e greu, în desen, să-ţi prind mai mult decât trăsăturile exterioare. Nu reuşesc să pun pe planşă tocmai esenţialul, partea aceea care te defineşte şi te scoate din banal. Hmmm… chiar mă întreb cine va reuşi să te prindă” Ei, dom profesor, cine va şti să „citească”. Şi cine nu se va speria de la primul obstacol. Dar asta e altă poveste… încă se scrie.
Iertaţi abaterea de la subiect! Nu întâmplător am adus vorba de profesorul de desen. Chiar dacă par că bat câmpii, să ştiţi că vă păcălesc! Voiam să fac o introducere mai specială prietenului nostru, prezenţă discretă şi încântătoare, profesor de desen, la rândul său, artistul plastic Vasile Aionesei, cel care, la drumul acesta, l-a înlocuit pe Costel, dus – din câte am înţeles – pe la ţara lui, cu treburi deloc intelectuale, cum ar fi jumulitul ierbii. Pe domnul profesor (pe care n-aş îndrăzni să-l numesc altfel, întrucât mi-a fost şi mie profesor în liceu) îl voi numi aici Vasile, pentru simplificare şi pentru a nu face notă aparte faţă de ceilalţi. Ce-mi place mult la Vasile e că niciodată nu te pune să „pozezi”. Tu stai de vorbă, mănânci, creezi, faci gimnastică, treaba ta; el priveşte şi mâna îi merge. Dar ce-i merge! Cei care i-au văzut lucrările ştiu ce spun. Cei care nu, daţi fuga! Portretul pe care mi l-a făcut în 2007 îmi pare că se apropie destul de mult de „mine”. În cel pe care mi l-a făcut acum, la stână, Teoharie susţine că semăn cu Vadim Tudor. Ceea ce mi-a dat ideea să-i intentez proces de paternitate. Lui Vadim, nu lui Teoharie. De fapt, de vină pentru acestă asemănare sunt ochelarii de soare pe care îi purtam, căci, de data aceasta, am stat mai mult afară, în livadă, chiar dacă, din păcate, am ratat pomii înfloriţi, cu care Florin mă tot ameninţă din iarnă.
Am vorbit de cărţi, de romane, de poezie; Teoharie ne-a citit (cum vedeţi, doar el ştie să citească; noi, în schimb, ştim să scrim. Sâc!) din cartea lui Ion Mureşan – „Alcool”. Mie, titlul acesta nu-mi place. În schimb, mi-a plăcut mult (şi nu doar mie) poezia „Înviere”, din care voi reda, aici, numai finalul: „El a venit zicând doar Pace vouă!/ Şi cerul tremura ca o petală”
          La un moment dat, Florin ne anunţă că are nişte copii acolo, la stână, luaţi de suflet, pe care i-a botezat cu numele noastre. Un gest ce pare caracteristic lui Florin; Dobre zice că adeseori comite astfel de fapte, ba ia de suflet pe vecinul din stânga, ba pe cel din dreapta, ba toată strada, ba tot Malteziul. Şi, dacă încerci să-l feliciţi pentru binefacerile sale, întreabă zăpăcit: „Da ce, ce-am făcut?” Dobre şi cu mine, mai sentimentali din fire, l-am felicitat călduros, dar l-am şi certat totodată: „Păi bine, domnule, nu puteai să ne spui şi nouă dinainte, să venim şi noi cu ceva pentru copiii ăştia? Am adus mâncare la câini şi lor nici măcar o bomboană!” Florin zice: „Lasă, că le aduceţi data viitoare!” L-am întrebat cum adică i-a „botezat”, copiii ăştia nu fuseseră botezaţi? Se dusese cu ei la Biserică? Răspunsul a fost „nu” la ambele întrebări. El doar îi numise. Aşa că, fără să stăm prea mult pe gânduri, am hotărât, în unanimitate, că fiecare dintre noi îşi va boteza copilul aferent; mergem odată toţi la Biserică şi facem cele cuviincioase să-i creştinăm. Nu ştiu ceilalţi cât s-au bucurat, dar eu eram în culmea fericirii, că n-am fost naşă până acum niciodată. Am ales şi numele fetiţei „mele” (nu voiam s-o cheme ca pe mine, ştiu eu un nume care-mi place mai mult). Codrin întreabă: „La al meu cum i-ai zis?” „Şerban”, răspunde Florin. „Trebuia să-i pui Codrin”, se supără împricinatul. Teoharie şi el: „Pe al meu îl cheamă Nicu sau Teoharie?”. Nicu, desigur, că de sfântul Teoharie încă n-am auzit. Ceea ce nu înseamnă că nu există sau că nu va exista vreodată şi un sfânt cu un astfel de nume. Ce mai, făcuserăm toate planurile, mai aveam să fixăm data botezului. Florin, căruia îi luceau ochii cam tare, a tot insistat să ne ducem să vedem copiii. Noi ne cam codeam, că ne era ruşine să mergem cu mâna goală (înţelesesem că ar fi destul de mărişori. Şi cam mâncăi de fel, că ne spusese că beau câte 4-5 litri de lapte pe zi). Până la urmă, ne-am hotărât şi am format o procesiune, în frunte cu Florin şi cu ceata de câini târâş după noi, atât pe flancuri, cât şi pe post de avangardă şi ariergardă. De dragul copiilor, am înfruntat tot felul de pericole – şopârle, albine, pureci de iarbă – şi ne-am umplut de… îngrăşământ natural. N-am avut cum să-l ocolim, întrucât Florin ne-a condus fix în grajd. Euforia noastră a mai durat până când s-au acomodat ochii cu trecerea de la lumina soarelui la întunericul din interior. Dar nici când am început să vedem, n-am priceput. „Şi unde-s copiii?”, ne întrebam toţi. Că, în afară de vreo doi lucrători (ce nu păreau deloc copii!) care se ocupau cu rânitul, nu mai erau decât nişte… viţeluşi de toată frumuseţea. Pe care Florin a început să ni-i prezinte: „Ăsta-i Şerban, ăsta-i Vasile…” Să picăm acolo! Singurul motiv pentru care eu am amânat leşinul pe mai târziu e acela că, pe lângă faptul că nu era nicio cameră de filmat prin preajmă, să pot face senzaţie la ştirile de la ora cinci, nu eram deloc împăcată cu materialul ecologic în care ar fi urmat să mă prăvălesc. Dar ne-am adaptat repede situaţiei. Nici nu ştiţi cum s-au trezit orgoliile în noi! Cineva întreabă: „Care-i Loredana?” (Babe curioase!) La care eu, fără a mai aştepta răspunsul, sar înţepată: „Cea mai frumoasă! Nu ţi-e clar?!” Adică… mă-nţelegeţi. După ce că eram viţeluşă, măcar plină de calităţi să fiu. Pe cuvântul meu că Loredana era cea mai frumoasă dintre viţei! Teoharie, care nu-şi văzuse „copilul”, întreabă şi el: „Da Nicu care e?”. Florin îi arată un „individ” care stătea retras într-un colţ, prilej pentru Teoharie să exclame dezamăgit: „Ăla, bleg aşa?” L-am asigurat că nu de bleg stătea Nicu retras, ci datorită superiorităţii sale nete asupra celorlalte rumegătoare (intelectual ca şi naşul!), neavând ce să discute cu ele, de vreme ce n-auziseră de Eminescu.
După şocul iniţial, ne-am strâns în braţe „copiii”, am salutat lucrătorii (care se uitau la noi ca la nişte extratereştri. „Doamne, ce face cartea din om!”) şi am ieşit la lumina zilei, în speranţa că vom deschide ochii şi vom afla că a fost doar un vis urât. Eh, visele se-mplinesc uneori! Şi pune-te pe râs! Eu, una, n-am mai râs demult aşa. Bravo, Florine! Ne-ai servit-o ca la carte! Dar să vezi când ţi-o vom servi noi ţie! Mare curaj pe tine. Se vede treaba că ai uitat axioma: oi fi tu mai deştept, dar noi suntem mai mulţi! Habar n-ai ce ţi se pregăteşte. Oricum, Florin a primit dispoziţie ca, dacă tot ne incitase cu botezul, să facă ce-o face şi să ne aducă şi copii adevăraţi, nu cornute, nu copitate. Şi, bineînţeles, drept pedeapsă, toate cheltuielile o să le suporte el.
          La întoarcerea către masa din livadă, am făcut poze cu Marinică. Marinică e un măgăruş simpatic (nu ştiu al cui nume îl poartă) şi veşnic flămând. Ar mânca şi oameni. A încercat şi cu mine, dar mi-am retras mâna la timp.
          Dacă tot m-am apucat să rescriu „Cartea junglei”, mi-am amintit de Dalila. La un moment dat, am intrat în casă după ceva şi n-am mai închis uşa. Şi numai ce-l aud pe Florin răcnind din livadă: „Dalilo, ieşi afară, panaramă!” Eu, auzind prima parte a pseudonimului meu, Dali, să mă sufoc şi mai multe nu. Mă uitam după o cratiţă mai grea pe care să i-o trântesc în cap lui Florin (îmi ajunsese o clasificare pe ziua respectivă). Întreb din reflex: „Cine, eeeu?” „Nu tu, dragă, - mă linişteşte Florin – căţeaua.” Într-adevăr, pe lângă picioarele mele, se gudura o căţeluşă neagră, despre care am aflat că se numeşte Dalila. Pe Samson nu l-am cunoscut. Cred că dormea, ca blegul, pe undeva, aşteptând-o pe Dalila să-l deposedeze de podoaba capilară.
          După ce că am trecut prin atâtea emoţii, mai stăteam şi cu ochii pe ceas (de butelie scăpasem de data aceasta), întrucât, la o anumită oră, trebuia să ajung într-un anumit loc. Cum era de aşteptat, prietenii mei au încercat, cu tot felul de argumente, să mă deturneze. După ce i-am lăsat să fiarbă cât să le stârnesc interesul (cu cine m-oi fi întâlnind eu, fără ca ei să ştie?), le-am spus că urma să mă duc la Mănăstire (nu, nu de tot!), unde Corala Protoieriei Slobozia va susţine un concert de muzică sacră, în cadrul Festivalului „Ionel Perlea”. Şi, bineînţeles, i-am rugat şi pe ei să vină. Oricum, le pusesem în maşină CD-ul (de când îl am, în maşina mea, în casa mea, în biroul meu, uneori chiar şi în capul meu, nu se mai aude altă muzică) şi le plăcuse. Dar tot au încercat să mă determine să mă răzgândesc. Că uite ce frumos e afară, că una, că alta. Florin chiar mi-a dat de înţeles că poate să-i facă ceva la maşină să nu mai funcţioneze. I-am spus că n-are decât. Eu, dacă am zis că merg acolo, voi ajunge, de-ar fi să circul călare pe Marinică. Numai Dumnezeu mă poate împiedica să ajung. Dacă a văzut el că nici cu vorba bună nu mă poate îndupleca, nici cu ameninţările nu mă sperie, a umblat la tolba cu metode psihologice, în încercarea de a mă convinge măcar să plec mai târziu. „Ce-are dacă nu mai treci pe acasă şi te duci direct, aşa cum eşti? Nu eşti tot tu? Nu te mai recunoaşte Dumnezeu?” (Vedeţi cu ce chestii umblă?) Să te duci tu, Florine, în Sfânta Mănăstire mirosind a… cioban! Să te duci tu să asculţi Corala Protoieriei îmbrăcat ca de la sapă! Bunica mea, ţărancă simplă cu cinci clase, care umbla în rochii şi basmale din cea mai ordinară cârpă, purta ciorapi groşi de bumbac şi gumari în picioare, la horă s-o fi dus cum s-o fi dus, cu nişte haine ceva mai curate şi nişte încălţări ceva mai puţin rupte. Dar când intra în Sfânta Biserică, îşi punea rochiţă neagră de catifea, batic şi ciorapi de mătase şi pantofi de lac. Măcar în memoria ei şi tot nu te-aş asculta. Şi-aşa mă temeam că n-o să-mi ajungă timpul să mă răzui suficient, cât să-mi iau un strat de piele, după ce mă pupasem cu atâţia Marinici, Loredane şi alte Dalile.
          Mi-a părut rău că am stricat cenaclul, dar asta fusese condiţia pe care am pus-o ca să merg: la ora 14 fix, pornesc motorul. Cine vrea, merge cu mine, cine nu… rămâne de căruţă. Au mers toţi. Plus un peşte pe care Florin i l-a dat lui Dobre, dacă tot n-a mai avut cine să-l mănânce (peştele, nu pe Dobre).
          Luată cu atâtea evenimente, uitasem să le fac o propunere la stână, dar am lansat-o în maşină. Anume ca, de la următorul cenaclu, în afară de scrisul acela (de-a dreptul enervant!) la comandă, să propunem şi o temă „de casă”. De la un cenaclu la altul, se stabileşte o temă, fiecare scrie ceva în liniştea casei lui (sau în liniştea casei altuia, nu ne deranjează) şi, la întâlnirea următoare, citim. Propunerea a fost primită cu entuziasm şi am stabilit ca deja să fixăm tema pentru data viitoare. Cineva, inspirat de „odorizantul de portbagaj” (peştele lui Dobre), a propus tema „Peşte”. Am căzut de acord că e o temă vastă, de largă inspiraţie. Eu testez la Teoharie: „Cum e, domnul Teoharie, Eminescu a scris despre peşte?” La care Codrin, fără a mai aştepta răspunsul, a dat o replică pentru care i s-au iertat, cred, toanele şi fasoanele pe care le târâse după el în ziua aceea şi pe care le prăvălise peste noi: „Ce nevoie avem de Eminescu? A scris Iisus Hristos!”
          Dobre se întreabă filosofic, cu gândul, probabil, la unicul lui peşte din portbagaj şi la familia pe care o are de întreţinut: „Cum o fi hrănit, măi, Omul Ăla, atâta suflare cu doi peşti şi cinci pâini?” Întreb, urzicată: „Cine, Omul Ăla, Iisus Hristos?” Zice: „Da.” (Că doar nu putea să zică „nu”!). Îi dau răspunsul ca din cărţi (pe care, de altfel, îl ştia): „Omul Acela a fost (şi) Dumnezeu. Şi, cum bine ştim, Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă ”. Dar tu roagă-te şi, dacă ai destulă credinţă, poate se umple şi portbagajul nostru de peşti. Să vă spun drept, n-am stat să număr câţi a luat din portbagaj, că nu mă dădusem jos din maşină. Oricum, şi dacă s-or fi înmulţit, mie nu mi-a lăsat niciunul (îmi ajungea mirosul), i-a luat el pe toţi. Zgârcitul!
          Dragi cititori, vă cer iertare dacă v-am obosit şi, până la următoarea cronică, vă doresc la revedere. A dumneavoastră… na! că nu-mi mai vine să zic Loredana.
Şi totuşi, pentru conformitate,

Florentina Loredana Dalian
Foto: Gheorghe Dobre
Slobozia, 08-09 mai 2011
(Revista "Helis", mai 2011)