Florentina Loredana Dalian

marți, 31 mai 2011

De la Primărie-n sus ( Cronică de Stână - 2)



„De la primărie-n sus, măi...” Sau în jos? Nu contează. Oricum, la orientarea mea turistică, e greu de spus cu siguranţă care-i susul şi care-i josul. Că despre punctele cardinale, nu mai vorbim. Am reuşit performanţa să mă rătăcesc în propira casă. Neee, doar nu vă imaginaţi că am vreo ditamai viloaia în care am nevoie de hartă şi de busolă ca să pot nimeri baia când mă presează... când mă presează. Am şi eu, acolo, un amărât de apartament ca tot omul, sau ca tot boul care se trezeşte de dimineaţă să se-nhame la jug. Care plăteşte rate până la venerabila vârstă de 70 de ani (dacă-l ţine Dumnezeu!), şi aşa mai departe. Cunoaşteţi, nu e cazul să aprofundăm problema. Dar când m-am rătăcit prin casă, n-aveam decât o biată garsonieră - şi aia cu chirie – care n-avea decât un hol şi vreo două uşi. Făceam ce făceam şi încurcam până şi uşile alea. Nu o dată mi s-a-ntâmplat să-mi caut sutienul în bucătărie, mătura în cameră şi capul pe la vecina. Dar să ştiţi că nu-i vina mea, ci a profesorului de geografie din şcoala generală. Cum adică ce vină are bietul om? Păi are! Că-mi dădea numai note de 10, fără să ştiu o boabă. Aveam noi alte socoteli. Sărmanul de el, făcea naveta zilnic de la Bucureşti la Munteni-Buzău, mai mergea şi 3 Km pe jos din gara vecină şi evident că întârzia la ore. Eu eram omul de nădejde care se ducea să fure condica din cancelarie, să i-o ducă să o semneze pe ascuns de doamna directoare. Acum înţelegeţi, da? de unde mi se trage aiureala. Aşa că... să nu-mi aud vorbe! Norocul meu că nu toţi profesorii erau navetişti. Altfel, presupun c-aş fi ajuns o strălucită vânzătoare de zarzavaturi în piaţă. În piaţa mică, desigur, că aia mare nu-i pentru toţi analfabeţii. Ăia doar încasează taxele de protecţie. Să mă oprească cinevaaa!

Cum ziceam, de la primărie... într-o parte. Oricum, undeva pe lângă Primăria oraşului Feteşti, la fosta Casă de Cultură, s-a petrecut evenimentul unei lansări de carte, la care am fost invitaţi şi noi, o parte dintre membrii Helis-ului. Adică aceeaşi parte despre care povesteam în cronica anterioară: Codrin, Costel, Dobre, Florin, Teoharie şi jossemnata.  Despre care parte-i vorba, a bună sau a rea, vă lăsăm pe dumneavostră să decideţi, că nu-i frumos să ne lăudăm. Dacă mai spun şi când s-a petrecut evenimentul, cred că am şanse să devin o tânără (ei! mă alint şi eu) speranţă a jurnalismului internaţional. Într-o joi. Ce, nu v-ajunge? Bine, fie, dar să ştiţi că informaţia se plăteşte. A fost joi, 3 martie, a.c. N-oţi fi vrând să vă spun şi anul în care ne aflăm!
Bineînţeles că nu se putea să ajungem din prima. Dintre cele trei variante de parcurs drumul Slobozia-Feteşti – via Ţăndărei, via Drajna şi via autostrada soarelui – am căzut toţi de acord că cea mai rezonabilă e cea care trece prin Drajna. Numai că, la momentul „la stânga”, ne-a deturnat Adrian Păunescu. Să nu mă faceţi mincinoasă, că vă-ncondeiez! Ştiu ce spun. Era chiar umbra lui A.P. bântuind printre noi (precum umbra lui Mircea la Cozia), despre ale cărui „Cele mai bune poezii de dragoste” vorbeau companionii mei. Codrin care, în afară de faptul că scrie minunat şi că e o enciclopedie ambulantă de tot ce vrei, nu face altceva decât să bage băţu’ prin gard, cărase cartea după el şi-i incita pe ceilalţi la discuţie. Şi cum şoferul e şi el om şi, deci, dotat corespunzător cu aparat auditiv complet, asta în cazul în care nu e într-o ureche (ceea ce n-am băga mâna-n foc că nu-i aşa),  asculta cu luare aminte şi, în loc să-şi vadă de drumul lui, a luat-o razna, tot înainte, ca pe vremea pionierilor. Băieţii s-au simţit vinovaţi că mă perturbaseră. I-am lăsat să se simtă, chiar dacă nu aveau nicio vină. Ei nu ştiu (dar vă rog să nu le spuneţi!) că, atâta timp cât eşti la „timonă”, poate să trăznească lângă tine, să bată grindina direct prin plafonul maşinii, n-ai treabă cu ce se întâmplă în jurul tău, îţi vezi de drum şi atât. Dar ţi-ai găsit! Ştiam demult că sunt cel mai bun şofer dintre poeţi (şi reciproca e valabilă). Ce-ar mai fi dacă şi pilotul unui avion s-ar lăsa distras de tot felul de chestii mărunte cum ar fi faptul că tembelul de croitor a greşit decolteul însoţitoarei de bord c-o palmă mai jos şi fusta cu două palme mai sus? Ar pica avioanele mai ceva ca MIG-urile. Sau dacă un căpitan de vas (nu-i nicio aluzie) s-ar tulbura la apariţia unor blonde plete ale vreunei sirene ce-şi face toaleta în mare. S-ar duce flota de râpă, mai rapid decât a reuşit s-o ducă… am uitat cum îl cheamă.  Nu, domnule, şoferul, pilotul, timonierul sau cum s-o mai numi el trebuie să fie imperturbabil precum soldaţii din garda regală de la Palatul Buckingham.

          În fine... La Feteşti, ne-a întâmpinat Florin. Autorul care lansa este unul dintre prietenii lui, domnul Radu Munteanu. Un alt prieten al său, lângă care am stat ulterior la masă, mi-a mărturisit că autorul avusese, încă de cu o zi înainte, nişte emoţii teribile. Că ce s-o face el, că vin cei de la Slobozia? Îmi spusese mie demult oglinda că am faţă de sperietoare, dar n-am crezut-o! Cred c-am s-o sparg. Oglinda, nu faţa, că aia-mi mai trebuie, măcar aşa, din când în când, să sperii copiii cu ea.
Până la începerea evenimentului, s-a citit cartea, s-a mai discutat. Pe locuri, fiţi gata, motor! Spre uimirea şi încântarea noastră şi spre lauda Domniei Sale, la această lansare a participat şi Primarul oraşului Feteşti, domnul ing. Gheorghe Catrinoiu. A participat înseamnă că a stat de la început până la sfârşit, nu cum am văzut că se poartă pe la alte autorităţi, vii să îţi arăţi ambalajul plin de zâmbete şi strângeri de mâni, după care dispari precum cometa Halley şi te mai arăţi, ce-i drept mai curând ca ea, că alegerile nu se ţin din 75 în 76 de ani. Doamne fereşte! Domnul Primar a şi spus, cu modestie, câteva cuvinte. Zic modestie, întrucât nu voia să recunoască faptul că are şi dumnealui un merit la apariţia cărţii - sponsorizarea. Da, da, aţi citit bine, nu-i nevoie să vă mai puneţi o pereche de ochelari. Iată că se mai întâmplă şi astfel de parascovenii, un primar/ o primărie să sonsorizeze apariţia unei cărţi, nu doar a unui CD cu manele sau o echipă de fotbal de liga a 7-a (nu ştiu dacă există aşa ceva, dar vă rog să mă credeţi că şi la fotbal mă pricep la fel de bine ca la orientare turistică). Poate vă-ntrebaţi de ce mă minunez la un lucru ce poate părea firesc. Numai cine nu s-a aflat în situaţia de a cere o sponsorizare nu ştie cât de greu se obţine. Deunăzi, făcând acelaşi lucru pentru viitoarea mea carte şi adresându-mă, evident, cui nu trebuie, m-am trezit cu replica: „Ce spui dragă? Lumea moare de foame, şi tu vrei să publici o carte?”. No comment. Dac-am fi aşteptat să nu mai moară lumea de foame pentru a edita cărţi, am fi şi acum în copaci, negociind, prin semne, banane la schimb cu nuci de cocos. Care le-am avea. Care nu, nu. Nici măcar nu m-am putut supăra, ar fi însemnat să mă supăr degeaba. Este numai vina mea că m-am adresat cuiva care n-a citit decât cărţi de joc şi de credit.
          Despre tristeţea lansărilor de carte voi scrie altădată. Mai ales prima carte, prima lansare e cumva... ca şi prima dragoste. De neuitat, ce-i drept, dar nu te prea alegi cu nimic din ea. Cei mai norocoşi se aleg cu o lecţie. Pe care cei mai înţelepţi o şi folosesc. Autorul, vizibil emoţionat, a povestit despre „naşterea” cărţii sale purtând titlul „Perfuzii”. Ideea titlului i-a venit de la perfuziile de care avusese parte cândva. Poeziile le-a scris într-o perioadă a vieţii în care zice ”Aş fi putut să o iau razna. Şi atunci m-am hotărât să îi dau minţii ceva de lucru. Aşa a apărut această carte.” Foarte frumos. Despre poezie n-am să mă pronunţ (vă amintiţi cum ziceam de mine: sunt cel mai bun poet dintre şoferi), alţii au căderea să o facă. Ar mai fi de menţionat faptul că domnul Munteanu scrie şi epigramă şi este, totodată, artist plastic. Felicitări!
          La final, înainte de plecare, „echipa” noastră a „tăbărât” pe nişte domnişoare, eleve de liceu, care fuseseră publicate în Helis. Cu toţii ne-am bucurat, aşa cum o facem de fiecare dată când aflăm astfel de preocupări la tânăra generaţie. Dobre mi-a spus, vădit emoţionat, şi am fost întrutotul de acord cu el: „N-o să pierim, domnule! Nu ni se stinge numele câtă vreme sunt aceşti copii care duc literatura şi tradiţiile mai departe, indiferent ce-o vrea Uniunea Europeană şi alţii ca ei.” Eu am avut acest sentiment şi cu alte ocazii, de exemplu atunci când văd copii şi tineri în Biserici şi Mănăstiri sau atunci când îi văd jucând, cu neprefăcută bucurie, în horă. Hei, UE, se-aude şi la voi?
Teoharie le-a spus fetelor, pornind de la titlul cărţii lansate: „Pentru voi, perfuziile trebuie să poarte numele Eminescu, Blaga, Arghezi, etc.” Codrin le-a ţinut lecţii de istorie, amestecate cu geografie şi literatură. Îmi ţinuse şi mie una mai devreme, despre Weber şi Eutin (a se citi oitin, vă rog!) pe care-l căra după el pe o sacoşă. Şi, evident, despre baronul Johannes von Buday (cu y neapărat), alias Ion Budai Deleanu. Înainte de momentul plecării spre stână, am făcut fotografii cu elevele. Va să zică tinerele speranţe, versus dinozaurii. Când am auzit că-i vorba de o aşa încadrare, m-am oferit cu generozitate să fac eu pozele. Păi ce? Cum era evident că la tinere nu mă puteam încadra (nici măcar la speranţe), ce-aţi fi vrut? Să intru la dinozauri? Eu încă mă mai cred o „tânără” dinozauriţă în devenire.

          Buuun! Plecăm la stână. Culmea e că şi ajungem! E drept că pe înserat, dar tot am zărit în lumina farurilor mele care bat în crengi un domn care se agita de mama focului. Cum se numeşte mama focului? Foca? Eu, mai întâi, când l-am văzut atât de aproape de maşină, am crezut că vrea – Doamne fereşte! – să se arunce sub roţi. Mi se mai întâmplase cu unul; cum mergeam eu liniştită pe strada Episcopiei, numai ce-mi răsare din parc un ins bine afumat şi zdup! Eu hârrrşşşş! Adică frână. Îi fac semn să treacă, el îmi face mie şi, după ce-l aştept vreo 5 minute, timp în care am reuşit să-mi stăpânesc tremurul membrelor din dotare, mă hotărăsc să pornesc, ce-i drept cu precauţie. Ăla iar zdup! Grămadă pe maşina mea. Deschid geamul hotărâtă să-i ţin teorii, dar n-am mai apucat, că s-a răţoit el la mine: „Ce-ai, fă, cu mine, ce ţi-am făcut, de nu vrei să mă calci?” Piei, satană!
Ei, însă de data aceasta, domnul nostru îşi transformase mâinile în elice pentru a ne împiedica să rămânem împotmoliţi în noroi. Am priceput până la urmă ce vrea, cam pe ultima sută, fiind la un pas de a rămâne suspendată. Mi-i şi imaginam pe prietenii mei puşi la patru ace (Costel avea chiar şi cravată la purtător), împingând de maşină. Am ratat să-i umplu de noroi, poate cu altă ocazie am mai mult noroc.
La Florin, vorbe, discuţii, nelipsita butelie. Doar că de data asta, a fost unul mai speriat decât mine. Ce m-am bucurat! Chiar dacă se făcuse târziu, Florin a insistat să ne pună la scris. Adică ce, să mâncăm pe degeaba? A venit cu foaia şi pixul şi ne-a scos la tablă. Mai bine zis, ne-a dat lucrare de control. Tema: „tractorist/ buldozerist”. Doamnelor, domnilor, ar fi meritat să merg până acolo, chiar şi să rămân cu maşina în noroi, fie şi numai pentru a vedea faţa lui Teoharie când s-a anunţat tema. Cum v-am spus, el este un intelectual. Şi „nebun de Eminescu”, aşa cum el însuşi se declară. La insistenţele lui Costel de a-l determina să scrie, l-am auzit şuierându-i cu iritare: „Cum, domnule, să scriu despre tractor? Eminescu a scris despre tractor?” Asta înseamnă, printre altele, „nebunie de Eminescu”. Dacă Eminescu a săvârşit ceva, ne străduim şi noi să facem. Dacă nu, nu. A scris vreodată Eminescu despre tractor? Feri-te-ar Sfântu’! Atunci noi cum să scriem? A fost vreodată Eminescu văzut căscând? N-avem dovezi. Atunci ne înghiţim şi noi căscatul, de-ar fi rămânem cu el în gât. A sughiţat vreodată Eminescu? Cuuum? Un geniu să comită o asemenea faptă abominabilă? Nici vorbă! Atunci, faceţi ce-oţi face şi nu care cumva să sughiţaţi! Puteţi, de exemplu, să recitaţi „Luceafărul” şi, până ajungeţi la strofa nouăzeci şi..., vă trece sughiţul. Garantat! Eu, ca să nu tac (doar am avut de unde lua lecţii de întărâtat spiritele), îmi exprim opinia că cine-i cu adevărat poet, scoate poezie şi dintr-o – iertaţi! – balegă (la dumneavoastră cum îi zice, că eu n-am găsit un sinonim mai puţin zgâriecios la urechi şi pe la alte simţuri olfactive). Şi numai ce-l văd pe Teoharie că ia foaia şi pixul şi începe să scrie. Şi scrie, şi scrie, de m-am înverzit de invidie. Când ne-a mai şi citit ce a scris, gata să dau în icter. Am avut dreptate, poetul face poezie din orice, fie şi dintr-un tractor(ist). A scris Teoharie o poezie la temă, de l-ar face invidios până şi pe Eminescu. Cum de nu i-o fi venit şi lui ideea să scrie despre tractorişti? Şi-a plimbat capul numai în nori şi pe la steaua (Vai de steaua lui!) şi dorurile pe la marginea mării, pe lângă plopii fără soţ şi seara, pe deal, în loc să umble pe brazdă şi să scrie despre clasa muncitoare şi asudândă (Iată o temă grasă pentru detractorii lui Eminescu). Dar eu n-am treabă acum cu Eminescu, ci cu nebunul lui, Teoharie. Să nu vă imaginaţi că-l laud degeaba. Am o datorie la el. Că „mi-a făcut” o mea culpa de mi-au crăpat nu doar obrajii de ruşine, ci şi călcâiele. În cronica anterioară, uitasem să spun că el a fost cel care a făcut cafeaua. Aşa că rectific şi îmi cer scuze în mod public, dar vă rog să nu daţi cu pietre. Cred că în momentul când el a venit cu ibricul, eu eram deja preocupată (prea ocupată) de butelie. Dar să ştiţi că face o cafea bunăăă! Cu condiţia să îţi pui tu zahărul. Şi cafeaua. El fierbe apa şi o toarnă peste. Ăsta-i tot dichisul în făcutul cafelei, nu ştiaţi? Felul în care ţii ibricul de coadă, la două treimi de punctul de sudură şi o treime de capătul liber, ceea ce, în momentul turnării, imprimă lichidului o mişcare semi-browniană, având energia cinetică Ec şi un regim de curgere caracterizat de gradientul hidraulic grad H şi de numărul Reynolds Re. Ce, e ceva ce n-aţi înţeles? Păi ce spuneam, nu oricine-i specialist în făcut cafele. Eu trebuie să-l laud acum cât mai mult, ca să fiu sigură că data viitoare nu beau năut. Sau gaz.

Fraţilor, n-aţi obosit să citiţi? Că eu am obosit să scriu. Până mă duc eu şi-mi fac o cafea după metoda, nebrevetată încă, Teoharie, vă rog să-mi aflaţi sinusul, cosinusul şi tangenta de α, unde α este unghiul sub care se întâlnesc apa şi cafeaua în ceaşca mea, atunci când eu pun zahărul şi cafeaua, iar Teoharie toarnă apa fiartă. Şi, dacă sunteţi prea buni la matematică şi vă plictisiţi între timp, puteţi să aflaţi şi cotangenta. Vă dau un pont: cotangenta este inversul tangentei. Iar dacă sunteţi cuminţi, data viitoare vă ascult la chimie.
 A presto!


Florentina Loredana Dalian
Foto: Gheorghe Dobre
Slobozia, 06 martie 2011

(Publicat în revista Helis, martie 2011)

vineri, 27 mai 2011

Despre muzică, să tăcem

 Festivalul "Ionel Perlea" 2011, cumva... mai altfel

Despre muzică, nu ştiu să scriu. Nici să vorbesc. Aşa cum nu poţi scrie şi nici vorbi, convingător, despre dragoste. Iubirea o simţi sau n-o simţi. O transmiţi sau n-o transmiţi. Toate bibliotecile omenirii, cu multitudinea de pagini despre iubire (unele de-a dreptul superbe, adevărate capodopere) nu valorează cât o singură privire de la cel drag şi nu pot transmite cu aceeaşi intensitate fiorul pe care-l simţi la simpla atingere a unei mâini. Aşa mi se pare că e şi cu muzica. Muzica se ascultă, se trăieşte. Ca şi dragostea.
Simpatica şi inimoasa Directoare a Centrului Cultural „Ionel Perlea”, doamna Doina Roşca, m-a rugat să scriu despre recent încheiatul Festival de lieduri „Ionel Perlea”. Cumva „mai altfel”. Zice: „Cronica o fac eu, cu evenimente, cu participare, cu fotografii şi tot ce trebuie. Dar tu să scrii ceva în felul tău, că tare-mi place!” Poţi să refuzi o astfel de invitaţie? Vorba unui autor: „Ce drag îmi este/ cel care mă laudă - / ştiu că-i obiectiv” (Jules Cohn Botea, autor de haiku şi senryu). Aşa că îi voi lăsa ei partea „tehnică”, eu înşirând aici doar... simple gânduri. Ceva mai... altfel.
Vineri. Îmi căşună că sunt singurul neiniţiat din sală. Nu contează, important e să-mi placă. Lume destul de puţină, parcă rătăcită în alt timp. Recunosc două chipuri pe care le ştiu de la Biserică: o tânără (foarte tânără, probabil elevă de liceu) şi o doamnă în vârstă. Nu ne cunoaştem (nu ştim una despre cealaltă cine suntem, cum ne numim), dar ne recunoaştem. Şi ne zâmbim. Îmi zornăie-n minte: „Singurătatea în trei ipostaze”. Pe doamna în vârstă o înţeleg. Chiar şi pe mine mă înţeleg până la un punct. Pe aia mică, în schimb, îmi vine s-o iau la palme. Ce cauţi tu, singură, la festival? Apoi îmi dau seama că sunt absurdă. Cu cine să fi venit? Colegii de vârsta ei se duc prin baruri şi discoteci. Brusc, mă-ntristez, întrebându-mă dacă nu cumva există oameni predestinaţi singurătăţii. Mă detaşez de gânduri şi las muzica să mă învăluie. O lacrimă se furişează pe la colţul ochiului.
Concurenţii sunt superbi. Atâta frumuseţe, atât talent, atâta distincţie, eleganţă şi bun gust adunate laolaltă! Dublate, presupun, de multă muncă şi seriozitate. Ascultându-i şi privindu-i, mă întreb câţi dintre ei vor ajunge, în această lume pragmatică şi cu un sistem de valori răsturnat, să nu regrete niciodată că au apucat acest drum. Mai merită arta atâtea sacrificii? Văzându-le sclipirile din priviri, îmi răspund că da, merită.
Sâmbătă. La Mănăstire, Concert de muzică sacră, susţinut de Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protoieriei Slobozia, condusă de Părintele Dirijor Pc Pr Cătălin Stanciu, înfiinţată din iniţiativa Părintelui Protoiereu al Sloboziei, Pc Pr Dumitru Drăghici, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor. Cântată de Preoţi, muzica sacră pare şi mai... sacră. Ascultându-i (nu pentru prima oară), mă răscoleşte un gând: dacă, într-o zi, Dumnezeu ar decreta „Neisprăviţilor, de mâine nu mai aveţi dreptul decât la o singură artă!”, dar, în marea Lui bunătate, ne-ar da dreptul să ne alegem, fiecare, singura artă la care să putem avea acces, eu aş alege, fără să stau pe gânduri, muzica. Corala Protoieriei, prin prestaţia de înaltă clasă, a convins personalităţile prezente, în asemenea măsură încât, de la anul, Festivalul va avea două zile în plus, dedicate muzicii sacre. Felicitări Preşedintelui Festivalului, prof. dr. Grigore Constantinescu, care a făcut propunerea, şi domnului Silvian Ciupercă, Preşedintele Consiliului Judeţean, care a acceptat-o pe loc. Dar mai ales preoţilor şi teologilor interpreţi!
Concertul a avut şi două invitate speciale: mezzo-soprana Ana Rusu şi soprana Bianca Manoleanu, care au încântat audienţa. Dintre toate personalităţile muzicale de certă valoare prezente la Festival, Ana Rusu mi s-a lipit de suflet, nu doar pentru vocea sa, cât mai ales prin prezenţa încântătoare. Zâmbea aproape tot timpul, chiar şi mie mi-a zâmbit de câteva ori, aşa, fără motiv, de parcă ne ştiam de când lumea. Ce mult admir la un om, atunci când, odată ajuns „mare”, ştie să se aplece către cel mic! Cu simplitate şi chiar cu... căldură. De fapt, se pare că adevărata unitate de măsură a măreţiei este aceasta, iar nu aerele, fumurile şi alte chestii expirate de care-i plină lumea. Îmi vine în minte o poveste, pare-se adevărată, despre un general din al II-lea război mondial (ce păcat că nu i-am reţinut numele!). Se spune că, într-o noapte întunecată, generalul în cauză nimerise în tranşee, printre soldaţi. La un moment dat, acesta îşi aprinde o ţigară. Soldatul de alături, crezând că vorbeşte cu unul ca el, i se adresează răstit: „Stinge, dobitocule, ţigara, că ne reperează ăştia şi ne omoară pe toţi!” Generalul, dându-şi seama de greşeala de începător pe care o făcuse şi de faptul că soldatul avea dreptate, a stins imediat ţigara, cerându-şi scuze, şi şi-a continuat conversaţia cu acesta. Când, la lumina dimineţii, soldatul i-a văzut însemnele de pe epoleţi, dându-şi seama cui s-a adresat atât de necuviincios, a început să transpire, să schimbe culorile mai ceva ca semaforul şi să bâiguie scuze, cu vocea tremurând. La care generalul i-a zâmbit, l-a bătut prieteneşte pe spate şi i s-a adresat: „Tinere, mulţumeşte Lui Dumnezeu că n-am fost caporal!”
După concertul de la Mănăstire, Festivalul a continuat la Centrul Cultural. În pauză, am întâlnit-o pe Doiniţa. Mă gândesc ce greu trebuie să fie să ai „în cârcă” un astfel de eveniment. M-aş fi oferit s-o ajut, dar nu prea ştiam cu ce, „competenţele” mele nefiind, presupun, la înălţimea momentului. Totuşi, măcar ceva muncă necalificată tot aş fi putut presta. Parcă ghicindu-mi gândul, ne roagă, pe mine şi pe Şerban Codrin să oferim noi florile celor care urma să susţină recitalurile. Am acceptat, bucuroasă că mă puteam face utilă, măcar astfel. Am convenit cu Şerban să ofere el flori doamnelor, iar eu domnilor. Iar în cazul în care cuplul de interpreţi sunt fie doi domni, fie două doamne, să ofere el la solist(ă), iar eu la pianist(ă), ca să nu ne trezim călcându-ne pe picioare. Nu că ne-ar displăcea să ne faultăm din când în când, dar nu era nici locul, nici momentul. Zis şi făcut. Sau mai mult zis, decât făcut. Căci, la momentul încheierii primului recital, Şerban nu voia deloc să mă creadă că s-a terminat, că urmează aplauzele şi... florile. I-am făcut vânt către măsuţa cu buchete, dar cum se mişca neconvins, cu încetinitorul, iar aplauzele erau pe sfârşite şi interpreţii gata să-şi ia tălpăşiţa, l-am depăşit, neregulamentar, pe partea dreaptă, am înhăţat un buchet de flori, l-am aşteptat ce l-am aşteptat, să meargă el întâi, la solistă, care, la rândul ei, îl aşteptase ce-l aşteptase dar, văzând că nu-i rost de nicio bălărie, întrucât momentul devenise jenant, s-a retras în culise. În timpul acesta, ne-am intersectat drumurile, iar eu, în loc să mă orientez să-i dau ei florile (aşi! La mine, în fişa postului, atât scria: pianist), apoi să văd eu ce-oi face cu pianistul, îi zâmbesc, ca toanta, ridicând din umeri (Asta e, madamme, n-aţi avut noroc azi la flori! Încercaţi la Loto!), îmi aştept pianistul să-şi adune partiturile, apoi îi trântesc cu năduf florile-n braţe. Bine că nu i le-am dat în cap! Am plecat nervoasă şi cu groază să mă uit în urmă, să văd ce se mai întâmplă. Doar pe la o vreme, când am îndrăznit să ridic privirea, am văzut solista revenită la aplauze şi cu flori în braţe. Când Şerban a revenit la loc, i-am servit nişte „înalte” ce depăşeau limita de decibeli admisă, ameninţându-l că nu mai dau florile cu el, dacă ne mai facem, astfel, de râs. Ameninţare ce a avut efectul scontat, întrucât, în cele din urmă, Şerban s-a dovedit un „băiat de flori” exemplar. Ba încă, a doua zi, a împărţit singur la zâmbete şi la flori, cu o dexteritate de invidiat, la toţi interpreţii. N-am văzut decât vreo doi plecând cu braţele goale. (Glumesc!). După ce m-am enervat, am trăznit şi tunat, mi-a venit să râd, gândindu-mă că nu m-am schimbat prea mult faţă de fetiţa din clasa I care interpreta rolul Albei-ca-Zăpada. Atât am plâns şi m-am jelit că nu vreau să fie Nicuşor prinţul (nu ştiu ce nu-mi convenea la el, mi se părea că nu interpretează bine), că draga mea doamnă învăţătoare, în loc să-mi tragă două după ceafă, a schimbat distribuţia, punându-l pe Nicuşor în rolul vânătorului şi aducându-mi prinţ pe „alesul” meu. Eh, te pui cu primadonele! Acum, la festival, o scăpasem din ochi pe Doiniţa, altfel cred că aş fi revendicat imperativ alt... florar.
Duminică. Gala Laureaţilor. M-am bucurat enorm să aflu, văzând clasamentul, că, deşi neştiutoare în ale muzicii, preferinţele mele picaseră foarte aproape de cele ale juriului. Asta m-a ridicat în ochii mei. În curând, o să mă cred privighetoare.
Festivalul s-a încheiat într-o notă veselă, cu un lied prezentat în premieră, pe muzica lui Theodor Grigoriu şi versurile... unui zugrav de biserici. Nu-i nicio glumă, chiar aşa se şi numeşte, „Poemul unui zugrav de biserici”. Sărmanul, la vremea când scria o listă justificativă de cheltuieli, numai la poezie nu s-a gândit! Şi totuşi, e mai mult decât poezie, e... comedie! Iată povestea: În 1831, zugravul Marin Todosie a refăcut pictura Bisericii „Sf. Mina” din Craiova. Pentru a-şi justifica cheltuielile şi plata cuvenită, el a prezentat lista lucrărilor executate. Lista are 14 puncte, voi spicui aici doar câteva, cu menţiunea că toate sunt la fel de... mortale. Iată ce scrie zugravul Marin Todosie, în încercarea de a fi cât mai convingător cu „gardienii” de la contabilitate: „Am pus coadă nouă cocoşului lui Sf. Petru şi i-am îndreptat coada. Am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta şi i-am pus un deget nou. Am pus o aripă Arhanghelului Gavriil. Am spălat pe servitoarea lui Caiafa şi i-am pus roşu pe obraz. Am reînnoit cerul, am adăugat două stele şi am curăţat luna. Am reparat haina Sf. Anton şi i-am pus doi nasturi la antireu. Am smolit corabia lui Noe şi i-am pus un petic la fund” (cui, corabiei, sau lui Noe?)
Eu, în schimb, cum nu mă pricep să pun nici cozi, nici degete, nici aripi, nici petice la fund, am pus punct aici, nu înainte de a felicita organizatorii, truditorii şi susţinătorii acestui festival, precum şi pe toţi participanţii, mulţumindu-le pentru trei zile în care parcă m-am aflat mai aproape de cer decât de pământ.
În rest, despre muzică, să tăcem... Sau, vorba lui Hamlet, „Restul e tăcere”.


Slobozia, 13 mai 2011

(Publicat în revista "Helis", mai 2011)

vineri, 20 mai 2011

Cenaclul Literar de la Stâna din Maltezi (Cronică de Stână - 1)


Într-o lume agitată, bulversată, strâmbă şi materialistă, au devenit, din nou, la modă cenaclurile literare. E drept că nu la fel de la modă precum festivalurile de manele, meciurile de fotbal şi culturalizarea în masă prin mall-uri. Dar, cum-necum, omul simte că ceea ce-l reprezintă nu e doar alergătura prin magazine, cu coşurile mai mult sau mai puţin goale, cu buzunarele la fel (invers proporţional cu gradul de umplere al coşurilor) şi încearcă – dupe posibilităţi, coane Fănică – să se regăsească pe sine şi prin alte locuri, adevărate lăcaşuri culturale. Cum ar fi, de exemplu, la stână. Nu vă râdeţi! Suntem doar popor de oieri, ce Mioriţa noastră!, chiar dacă unii ne mai zic şi plugari.
Asta fac, de o vreme încoace, şi câţiva dintre membrii Asociaţiei Culturale Helis, asta am făcut şi eu sâmbătă, incitată de domniile lor. Voi prezenta pe scurt personajele, cu menţiunea că, în ciuda tonului glumeţ şi a ironiilor prieteneşti, respectul ce li-l port este mai mare decât cel care poate fi exprimat prin cuvinte.
Aşadar, ne-am adunat şi ne-am aburcat într-un Opel Corsa 1,2 următorii: poetul Şerban Codrin, poetul Gheorghe Dobre, poetul Costel Bunoaica, poetul Nicolae Teoharie (consăteanul meu din vremuri oareşcum apuse) şi subsemnata, pe post de şofer sau şoferiţă. Nu ştiu dacă DEX-ul, DOOM-ul şi alte „cărămizi” acceptă forma de feminin a substantivului „şofer”. Nici nu mă interesează, că oricum sunt obişnuită, la serviciu, să primesc cereri cu adresarea „Domnule Inginer” sau „Domnule Director”. Nici nu ştiţi cum mă simt. Şi, pentru că nu ştiţi, n-am să vă las în neştiinţa domniilor voastre şi am să vă dezvălui secretul: simt cum începe să-mi crească un... ştiţi dumneavoastră ce. Ceea ce ne lipseşte nouă, femeilor, ca să conducem lumea, babei ca să fie Ministru de Război şi bărbaţilor ca să fie soprane.  Aşadar, în această formaţie, patru poeţi (n-a văzut maşina mea atâţia poeţi la un loc de când se ştie!) şi-un (o) şofer (iţă), ne-am dus plocon pe capul altui poet – generosul Florin Ciocea. Păi ce credeaţi? Azi stâna nu mai e condusă de ciobani, ci de poeţi. Dar cred că Poetul, ca „specie”, şi-a câştigat acest drept, de când a intrat în istorie (literară) cu celebra Baladă a Mioriţei.
Întrucât eu nu ştiam drumul, m-am lăsat dirijată cu graţie de cei patru, pe rând sau toţi deodată. Nu contează că înainte de a-mi da indicaţiile (poetice, desigur!) nu se puneau de acord, astfel că auzeam în acelaşi timp: „Stânga! Dreapta! Înainte! În jos!” (Da, stimaţi şoferi, dacă nu ştiaţi că există şi comanda „în jos”, înseamnă că habar n-aveţi de şoferie şi precis că v-aţi luat carnetele cu „strachina cu prune”. V-o spune poetul Şerban Codrin). Eu, ce să zic? Tăceam şi executam – ba la stânga, ba la dreapta, ba în jos – mulţumită şi emoţionată că există poeţi pe lume şi că mergeam pentru prima dată la Cenaclul Literar de la Stâna lui Florin din Maltezi (stâna e din Maltezi, Florin e din Feteşti. Şi să nu vă imaginaţi Malteziul ăsta ca pe cine ştie ce staţiune exotică de prin insulele Bahamas. Vă spun eu – nu-i decât un sat amărât de lângă Feteşti. Amărât, amărât, dar vorba e... găzduieşte un ditamai cenaclul).
Poate nu ştiţi că drumul dintre Slobozia şi Feteşti (via Ţăndărei) trece pe lângă Cotul Donului. Habar n-aveţi de geografie! V-o spune tot Şerban Codrin, care ne-a împuiat şi nouă capul cu povestea cu pricina. Se zice (da’ n-am verificat) că un oarecare fost luptător în război (că doar nu era să fie luptător în vreme de pace!), care trecuse pe la Cotul Donului, când s-a întors, teafăr şi nevătămat, dar cu dragoste şi dor de locurile prin care luptase, şi-a deschis o cârciumă în satul lui, pe care a intitulat-o chiar aşa – „Cotul Donului”. Încercam să-mi imaginez ce anume l-a motivat pe fostul luptător să facă asta. Cred c-am găsit explicaţia. Ştefan cel Mare (şi Sfânt), când pleca la luptă, îi promitea lui Dumnezeu că, dacă va câştiga bătălia, mai construieşte o Biserică. Şi chiar se ţinea de cuvânt. Urmând exemplul ilustrului înaintaş, omul nostru, la scară mai mică, i-o fi promis şi el lui Dumnezeu, în timpul aprigelor lupte, că, dacă-l scapă, îi închină şi el… o cârciumă. Eh! Să fie primit!  Şi tot Codrin, care le ştie pe toate (de unde le-o fi ştiind?) ne-a spus că, datorită unor mari supărări la nivel înalt, ca să nu lezăm oarece sentimente naţionale ale unora şi altora, numele cârciumei a fost schimbat în „Cotul Dorului”. Îmi vine să fredonez celebra melodie din fonoteca de aur „Cine-a pus cârciuma-n drum”, dar cu versurile un pic modificate: „Cine-a pus cotul în drum…”. Sau în dor. Nu contează.
În maşină, băieţii m-au pus în temă referitor la cele ce vor urma. „Dragă, noi, acolo, avem fiecare rolul lui. Unul face cafeaua, altul micii, altul spală vasele,etc. M-am umplut de admiraţie la adresa unor bărbaţi atât de harnici şi mă gândeam cu emoţie care va fi rolul meu. Femeilor singure care speră să înhaţe vreuna dintre aceste comori, le spun doar atât: în primul rand, sunt toţi gata înhăţaţi. Şi-n al doilea, chiar dacă n-ar fi, nu vă faceţi iluzii! Aveam să aflu curând cum stătea treaba cu rolurile: cu excepţia lui Costel, care a făcut micii, şi a lui Florin care a robotit tot timpul, rolul celorlalţi (inclusiv al meu) a fost unul pur contemplativ. Să tot creezi în astfel de condiţii! Dar să nu anticipăm. Voi mai spune doar că cel mai greu dintre toate mi s-a părut rolul lui Dobre, acela de a sta nemişcat, pentru a nu încurca, dărâma, fărâma sau produce vreun cataclism. Toţi fără excepţie se arătau extrem de serviabili când poetul solicita ba una ba alta, şi asta nu pentru a-l “peria” pe şeful de la Helis, ci din dorinţa sinceră de a ajunge acasă cu pantalonii nepătaţi de cafea şi de a le rămâne vinul în pahare, nu pe dânşii.  M-am simţit solidară cu el şi mi-am amintit de vremea când, elevă sau studentă fiind, făceam de serviciu la cantină. Datorită stângăciei mele, la propriu şi la figurat, bucătăresele nu mă lăsau să fac nimic. Astfel că, dacă vă imaginaţi că stângăcia e vreun mare dezavantaj, e bine de ştiut că, în anumite situaţii, e o adevărată binecuvântare. Pentru cel care-o are. Că restul… scapă cine poate!
În sfârşit, ajungem; în ciuda ţurţurilor de gheaţă care cădeau din copaci şi a indicaţiilor contradictorii cu care au încercat să mă deturneze, mai ceva decât atentatorii de la 11 septembrie. Dobre mă pusese în gardă: „Primul lucru pe care-l facem când ajugem este să numărăm câinii. Dacă lipseşte vreunul la apel, ştim ce avem la masă în ziua aia”. Aşa că, odată coborâtă din maşină,  îmi iau rolul în serios, reuşesc să număr până la 8, după care îmi vine ideea să-l întreb conspirativ pe confratele meu „Câţi erau data trecută?”. Răspunsul m-a siderat: „Da’ cine mai ştie?”. Aşa că, la momentul friptură, m-am dat lovită, înjunghiată, arhisătulă, supraponderală... mă-nţelegeţi. Nu că nu mi-ar plăcea câinii. Dar îi prefer ca animale de companie.
Trec peste belşugul de bucate şi licori cu care ne-a răsfăţat Florin, că nu le şade bine unor scriitori să se-mbuibeze. În schimb le şade bine să se copilărească uneori, ceea ce o parte dintre noi (cu excepţia `telectualilor Teoharie şi Dobre) am şi făcut. La stâna lui Florin găseşti de toate. Inclusiv schiuri şi sănii. De câini v-am spus deja. Am făcut ski fond şi ne-am dat cu sania. Cu sania a fost cum a fost, dar la ski ne-am cam căznit, că terenul era noduros şi legăturile cam proaste. Motiv pentru Costel să exprime, ca un poet, senzaţia de după, în următoarele cuvinte: „Simt o teribilă stare de imponderabilitate”. Ceea ce prozatoarea de mine a exprimat în cuvinte mult mai grobiene: „Îmi tot vine să merg cu genunchii îndoiţi.”
Aşa, şi unde-i cenaclul? Dar unde vă grăbiţi aşa? Asta a fost introducerea. Că eu aşa am învăţat la şcoală: că nu există compunere fără introducere. Ah! Dar nu pot să intru în subiect până ce nu voi spune despre butelie. Cum care? Butelia de gaze naturale: butan, propan, metan şi ce alţi alcani vor mai fi fiind prin amestecul acela extrem de inflamabil şi, bineînţeles, exploziv. M-am bucurat să aflu că există, în persoana confratelui Teoharie, un om mai friguros decât mine. Teoharie avea o grijă (adică mai multe): „Închideţi uşa! Aprindeţi focul! Daţi butelia mai tare!” Dacă după momentul numărătorii (de altfel inutile a) câinilor, mi-am reprimat starea de leşin care-mi dădea târcoale, în momentul intrării în casă, am simţit de-a dreptul că explodez. La propriu. Gazda noastră, din dorinţa de a crea condiţii confortabile, inclusiv de temperatură, oaspeţilor săi, pe lângă focul care ardea în paie ude, a legat şi o butelie la un arzător. Da. Dar cum gazele noastre amestecate cu H2O n-au suficientă putere calorică, ce s-a gândit Florin ca să facă butelia să meargă beton? A îndreptat flacăra fix pe butelie, ca să „dezgheţe”  gazul, mai bine zis apa din el. V-aţi prins? Dacă la serviciu văd un muncitor că încearcă să dezgheţe butelia la flacără, îi iau 10% din salariu pe trei luni. Dar lui Florin ce puteam să-i iau? O oaie? Nu l-ar fi durut, că am înţeles că are vreo trei sute, ca-n cântecul ăla, „Ciobănaş cu trei sute de oi”. Astfel că am încercat să-l conving că nu e bine cum procedează, că la un moment dat butelia poate face „bum” şi e păcat să piardă patria atâţia poeţi, toţi unul şi unul. Că înscrisul de roşu pe galben de pe butelie nu-l convinsese. Nici eu. Aşa că m-am lăsat păgubaşă cu partea teoretică şi am trecut la fapte, ajutată de la fel de grijuliul meu frate întru suferinţă explozivă- Dobre. Cum ieşea Florin să mai aducă o măslină, o apă minerală, ceva, cum unul dintre noi muta butelia câţiva centimentri. Cum intra Florin, cum se ducea şi-o muta la loc. Noi iar. Şi el iar. Şi iar. Atât am mutat butelia aia, că sunt convinsă că aş putea câştiga campionatul mondial de haltere, la categoria muscă (muscă trează, că, din motive de şofat, n-am apucat să ajung una beată).
Buuun. Omul mănâncă, bea, skiază, se dă cu sania, se joacă de-a explozia, dar mai şi scrie. Ce scrie? Păi ce-l taie capul. Dar pentru încălzire, mai citeşte, mai cântă... Distinsul nostru coleg Teoharie, cu a sa voce radiofonică, extrem de plăcută, ne-a citit poezii din volumul recent premiat al lui Ion Mureşan. La un moment dat, s-au iscat controverse legate de poezia „Cântec mediocru”. Ba că-i bună, ba că-i oarecare. Personal, mi-a plăcut. Codrin susţine că poezia e banală dar că, citită prin cheia titlului – Cântec mediocru – devine genială. Pentru mine, calea de la banal la genial pare atât de lungă, încât nu mă străduiesc nici să-i dau dreptate, nici să-l contrazic.
A fost adus în discuţie şi Esenin, Florin a adus o carte, dar Teoharie a refuzat să citească pe motiv de traducere slabă. Atunci Florin a venit cu ideea să ne cânte, ceea ce a şi făcut, prilej de bombăneli din partea lui Dobre, căruia pericolul mai nou ivit în momentul în care Florin ne-a ameninţat cu chitara i s-a părut mult mai vătămător decât pericolul de explozie al buteliei amintite. Eh! De butelie am scăpat noi, cu ajutorul bunului Dumnezeu şi al zeloşilor care o umplu jumătate cu apă, dar de „cobza” lui Florin nici măcar Atotputernicul nu ne-a scăpat. Am fost bravi şi ne-am dus canonul până la capăt, ceea ce ne dă speranţe că poate ne-or mai fi iertate ceva păcate.
Ei, dar a venit şi momentul creaţiei. Asta cu scrisul la comandă, pe mine mă scoate din sărite. Să te mai concentrezi şi cu butelia lângă tine, gândindu-te că tare ţi-ar plăcea să mai trăieşti câţiva ani, şi cu câinele în farfurie, plângând de mila lui, care poate şi el ar fi vrut să mai trăiască vreo câteva luni, măcar până  la următorul cenaclu. Au fost trei teme de creaţie: Gunoi, naştere şi nimic. Prietenii mei exersaţi au reuşit să scrie lucruri interesante, chiar şi Costel care cică nu se poate concentra în prezenţa altora, drept pentru care şi-a luat foaia şi pixul şi s-a dus la bucătărie, chipurile, să creeze. Sanchi! A profitat de ocazie să mai halească ceva. Ce-i drept, a venit cu cateva versuri inspirate. Dar eu, invidioasă din fire, cred că le adusese de-acasă. Păi sigur că-l suspectez... mai ales că mie mi-a reuşit... mai nimic.
Teoharie ne-a propus apoi o temă de discuţie, anticipând dezbaterea ce va avea loc în ziua următoare la TVR dintre Liiceanu şi Pleşu: despre invidie şi ură. Propunerea a fost să discutăm noi şi să vedem apoi câte dintre ideile din cadrul dezbaterii noastre se vor regăsi între ideile lor. Din păcate, eu am ratat emisiunea, că m-am apucat să scriu cronica. Când mi-am amintit, era deja târziu.
De-aceea n-am să redau concluziile noastre, că, în cazul în care prea multe dintre ideile noastre se vor fi regăsit în discuţia celor doi celebri, aceştia să nu fie acuzaţi de către posteritate de plagiat. Parcă şi văd un titlu mare de ziar, peste o sută de ani: „Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au plagiat cu neruşinare ideile născute prin fum de ţigară şi de sobă înfundată ale truditorilor de la Helis la Stâna din Maltezi” (devenită, între timp, monument de patrimoniu cultural).
În concluzie, sau în confuzie, cum zicea un personaj, stimaţi domni şi voi fă (ştiu că doamnele şi domnişoarele nu se vor supăra. Vorbim de cele cu simţul umorului, restul nu ne interesează), aflaţi: cenaclu literar se poate oriunde, chiar şi (sau mai ales) la stână. Asta ca să nu mai auzim vorbe gen: n-avem unde să creem, n-avem săli, n-avem palate (ale culturii). Omul sfinţeşte locul, iar ceea ce avem, purtăm în noi.
Ne-am întors pe seară, mai grei cu câteva kilograme şi mai bogaţi sufleteşte. Iar pe Florin l-am lăsat la stână (cineva mai trebuia şi să spele vasele), mai uşor de câteva kile de brânza, de câţiva litri de vin şi mai sărac cu-o oaie (posibil şi-un câine). Dar cu mai mare bogăţie în Ceruri. Căci scris este: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!”


A consemnat pentru dumneavoastră,
şoferiţa de (ser)viciu,
Florentina Loredana Dalian

Notă: Orice asemănare a personajelor din acest material cu persoane din realitate NU este întâmplătoare şi nici neintenţionată. În schimb, exagerările sunt intenţionate.

Slobozia, 06 februarie 2011

(Apărut în Revista "Helis", februarie 2011)

marți, 17 mai 2011

Două singurătăţi


Două singurătăţi                                      
piscuri întunecate
şi soare-n apus –
de parcă n-ar fi de-ajuns
că a mai trecut un an

Two dark  peaks                                                  
and our loneliness 
in the twilight…
like it wouldn’t  be enough
that another year has gone

Deux pics sombres
et notre solitude
dans le crépuscule ...
comme si ce n’était pas assez
qu'une autre année s'est écoulée

RO:  Florentina Loredana Dalian
EN: Magdalena Dale
FR: Radu Claudiu Popa

vineri, 6 mai 2011

Prea multe-ntrebările

Două mistere:                                                       
magnolia-nflorită
şi zâmbetul tău –
prea multe-ntrebările
care aşteaptă răspuns

Two misteries:
the magnolia in bloom
and your smile…
to many questions waiting
for their answers

Deux mystères:
le magnolia fleurissant
et ton sourire ...
trop de questions en attente
de leurs réponses

RO, EN - Florentina Loredana Dalian
FR - Traduit par Radu Claudiu Popa 

marți, 3 mai 2011

Prin nori de ceaţă

Prin nori de ceaţă                                       
Crucea de pe Caraiman
se-arată-n vale –
Te răstignim, Doamne, vai!
zilnic, dar nu ni-i de-ajuns

From misty clouds
the Caraiman mountain Cross
arises in the valey…
oh, God! we crucify you daily
but we still want more and more

À travers de brumeux nuages ​​
La croix du mont Caraiman
s’impose dans la vallée ...
Oh, mon Dieu! Nous vous crucifions à tous les jours
Et nous continuons à le faire, toujours de plus et plus

RO, EN - Florentina Loredana Dalian
FR - Traduit par Radu Claudiu Popa