Scrisori netrimise (16)

„Şi era noapte…”

De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricât de mârşave. Dacă nu ne-am sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut toate motivele s-o facem – căci, nu-i aşa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea, trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiţi, ce motive am avea să practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea şi cea mai josnică, fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel? Dacă nu ne-am zguduit atunci din temelii până la a nu mai fiinţa, să ne vedem mai departe de trădările noastre. Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstigneşti, însă va reînvia, după o temporară moarte. Şi totuşi, de la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutermură întreg universul.

Dar explică asta unui copil!

Alexa a venit hohotind de la şcoală. Am auzit-o din camera mea, unde citeam caietele lui Mihnea, şi, evident, m-am speriat. Am crezut că i se întâmplase ceva îngrozitor, după felul nestăpânit în care plângea, după forţa cu care trântea uşile. Fiind singurul adult din casă, m-am grăbit să urc scara până la ea, să aflu numaidecât ce se petrece. În drum spre camera ei, culeg ghiozdanul care fusese abandonat, cu furie, pe trepte. Am găsit-o aşezată pe jos, cu genunchii strânşi la gură, în poziţia fetusului în uter. Mai mult decât hohotele ei, pe care, cu ruşine mărturisesc, după ce am constatat că era întregă, vie, că nu-i curgea sânge, eram tentată să le pun pe seama răsfăţului, m-a impresionat poziţia în care am găsit-o. Omul adoptă, instinctiv, această poziţie ori de câte ori simte nevoia de o mare mângâiere, atunci când vrea să se simtă apărat, aşa cum, probabil, s-a simţit numai şi numai în pântecele mamei. Eu însămi mă strânsesem în felul acesta, încovoindu-mi spatele şi ţinându-mi genunchii în braţe, ori de câte ori simţisem povara vieţii, ori atunci când mă simţeam mânjită de vulgarităţile exterioare, sătulă, sleită, obosită, trădată. Pentru prima oară, am privit-o pe Alexa cu alţi ochi, mai bine zis cu altă inimă. Chircită pe podea, într-o postură care parcă voia să spună „Vreau la mama!”, Alexa nu mai era deloc copilul răsfăţat, pe care-l blamasem de câteva ori, pe care chiar încercasem să-l corijez. Şi am simţit, nu ştiu cum, prin ce fire nevăzute care leagă simţurile noastre la o cunoaştere universală, general valabilă, că în momentul acela, Alexa, de fapt, nu mai era un copil. Că ceea ce se întâmplase o determinase să crească dintr-odată, chiar dacă, fizic, rămânea o copilă. O creştere înainte de vreme, cum altfel decât dureroasă.

Luând-o în braţe şi mângâind-o, am aflat, după încercări repetate, motivul acelei prăpăstii în care Alexa părea să fi fost aruncată de cineva. Se însurase domnul profesor de istorie. Mai întâi mi-am zis că, Doamne fereşte, fata suferă de vreo boală psihică ce o determină ca, la aflarea unei veşti oarecare, bucurându-se sau întristându-se, să nu se poată opri din plâns. Dar la scurtă vreme, Alexa mi-a infirmat teoria, lăsându-mă să înţeleg cât de îndrăgostită era de acel profesor. N-am vrut să par nici uimită, nici şocată, nici contrariată, străduindu-mă numai să-i explic cu argumente „de oameni mari” cât de greşită era atitudinea ei, cât de păguboasă această îndrăgosteală nefirească, aducătoare de neîmpliniri şi adânci nelinişti.

Totuşi, pe măsură ce argumentele mele avansau, părând că încep să prindă sens în mintea ei, se întâmpla contrariul cu mine: deveneam din ce în ce mai neconvinsă, mai puţin încrezătoare în demonstraţia mea. Căci, în timp ce eu vorbeam de lucruri palpabile şi cu sens, cum ar fi diferenţe de vârstă şi de statut, plânsul Alexei vorbea despre esenţa sentimentelor, care nu dă doi bani pe argumente raţionale. Indiferent de condiţiile exterioare, de contextul în care lucrurile se întâmplă, mai mult sau mai puţin firesc, trăirea este aceeaşi. O trădare este o trădare şi amărala ei o percepi la fel, indiferent dacă trădătorul e conştient sau nu de răul pe care ţi l-a făcut. Mi-am amintit că şi eu mă simţisem trădată adeseori, de cele mai multe ori fără ca cel „vinovat” să aibă habar de aceasta. Ori de câte ori ţesusem iluzii în jurul unei persoane, unui posibil eveniment, depăratrea de rezultatul imaginat mă azvârlise în braţele disperării, uitând că, de fapt, încă din capul locului probabilitatea ca acel eveniment să se producă fusese zero. Ce păgubos fel de a fi, acela de a nu te putea bucura de clipa prezentă, fără să te gândeşti la „mâine”, la ceea ce se va întâmpla cu iluziile tale! Am invidiat întotdeauna pe acele prietene sau colege ale mele care aveau o uşurinţă extraordinară în a se despărţi: de oameni, de visuri, de iluzii. Eu, orice banală renunţare la vis, orice iluzie spulberată am resimţit-o ca pe o dezintegrare a fiinţei, ca pe o împrăştiere a eului în mii de bucăţi. După orice pierdere sentimentală, încercam să mă refac din acele frânturi, să mă reconstruiesc, încercând să aflu eu, de fapt, cine sunt: cea de dinainte sau cea de după. De fiecare dată, nu mai regăseam o persoană cunoscută, de fiecare dată ceva se schimbase, ca-ntr-o transformare chimică ireversibilă.    

M-am străduit s-o liniştesc pe Alexa aşa cum am putut, înţelegând-o, totodată, desigur neexagerând proporţiile micii ei drame. Mi-a aruncat aproape cu răutate:

-         Ce-ţi pasă ţie? Tu îl ai pe Mihnea!

Apoi, dându-şi seama că a exagerat, a schimbat vorba:

-         Să nu-i spui mamei! Te rog!

Mda. Drama părinţilor: aceea de a nu cunoaşte dramele copiilor.

M-am simţit neputincioasă în a gestiona criza Alexei, în ciuda anilor mei şi a unei oarecare experienţe. Cine spune că vârsta te face cunoscător în toate?

Seara, i-am povestit lui Mihnea şi l-am rugat să aibă grijă de Alexa după plecarea mea. I-am spus că bănuiesc că are o sensibilitate mult mai mare decât lasă să se vadă. Mihnea m-a dezamăgit şi de data aceasta. N-a înţeles nimic. A început s-o judece pe Alexa după aceleaşi criterii după care ar judeca-o orice om simplu, total necunoscător în ale sufletului. Ne-am certat şi din cauza asta. I-am spus că un om rănit, cu atât mai mult cu cât este un copil, nu are nevoie să fie judecat şi certat, ci înţeles şi ajutat cu multă răbdare şi infinită grijă. Parcă vorbeam la pereţi. Din ce în ce mai mult, Mihnea se îndepărta de imaginea pe care mi-o făcusem despre el la început. Şi parcă asistam la o dedublare între el, cel din faţa mea, şi acela care îi scria Lăcrămioarei. Oare să nu mă fi vindecat? Să fi fost şi aceasta o altă iluzie?

Am adormit târziu, cu genunchii la piept, cu spatele încovoiat şi cu sufletul chircit, asemenea unui prunc încă nenăscut. Şi era noapte…