Florentina Loredana Dalian

miercuri, 8 decembrie 2010

Scrisori netrimise (8)


Dragă Lăcrămioară,
Îmi îndrept gândurile tot către tine... către cine altcineva? Astăzi sunt bântuit de amintiri. E duminică, stau în casă şi mă gândesc ce minunat ar fi să te afli aici. Vremea de afară, vântul năpraznic îmi amintesc de o altă zi în care parcă vremea era hotărâtă să smulgă totul din rădăcini. Pe vremea aceea încă mai trăia tatăl meu. Bătrân, şubrezit, dar încă mai pâlpâia, ca o lumânare gata să se stingă. Dădusem o fugă până la el, la ţară, una din rarele evadări din carapacea conjugală, spre a-mi vizita sărmanul tată rămas cu desăvârşire singur. Nevasta mea nu mă însoţea niciodată, chiar dacă nu avea ceva de făcut. Nu-i plăcea bătrânul, deşi el o iubea şi mă întreba mereu „Rozica ce mai face? Ea unde-i, de ce n-a venit?”. Asta până într-o zi când, enervat de faptul că îi e ruşine de rădăcinile mele (nu mai zic că se ruşina chiar de ale ei, atunci când, ajunsă „mare doamnă”, s-ar fi vrut eventual vreun pui de prinţ sau măcar de  preşedinte), am strigat la bătrân, rugându-l să nu mai pună întrebarea aceea care nu făcea altceva decât să răsucească un cuţit în rană. Ce-i drept, n-a mai pus-o niciodată, dar avea un fel al lui de-a mă privi – cu o durere amestecată cu reproş - că nu mai era nevoie de cuvinte. Uneori îmi arunca în doi peri, crezându-se subtil: „Mai spune-mi ce faci, că despre ce nu faci nu-i greu de bănuit!”. Sau: „Cu viaţa cum te mai ai?”; „Pe-acolo, pe la oraş, de ce se mai moare? Că noi la ţară murim de bătrâneţe. Pe la voi se moare de oftică şi de-atâta izmeneală. Că dacă v-aţi îndepărtat de Dumnezeu şi de părinţi...”
Prin „izmeneală”, tata înţelegea „snobism”. În rarele ocazii când ne vizitase, văzuse cam ce lume ne calcă pragul şi mirosise bine, cu nasul celui cu rădăcinile bine înfipte în pământ, atmosfera snoabă în care ne învârteam şi în care mă lăsam „târât” de Rozica, deşi nu-mi plăcea, dar voind să-i fiu pe plac, înţelegând prin aceasta una dintre dovezile că o iubeam. Am înţeles târziu că nu trebuie să-ţi joci sufletul în picioare pentru nimeni, oricât de mult l-ai iubi. Asta ne e tendinţa celor care ştim cu adevărat să dăruim: facem orice de dragul celuilalt, uneori cu preţul pierderii identităţii de sine. Întotdeauna unul oferă mai mult, iar celălalt funcţionează pe post de absorbant, mai vrea, mereu şi mereu; dacă nu eşti puternic, te trezeşti într-un punct secătuit de vlagă şi incapabil de regenerare. Sufletul se regenerează mult mai greu decât ţesuturile.
Despre cercul nostru de cunoştinţe, Rozica nu vorbea niciodată ca despre X sau Y sau Z. Întotdeauna o auzeai spunând: doctorul cutare, ministrul sănătăţii, domnul colonel-doctor, domnul judecător de la Înalta Curte de Casaţie, etc. Încerca să epateze astfel chiar şi pe bietul tata, simplu învăţător de ţară, arătând interlocutorului cam prin ce lumi se învârtea dumneaei, chiar dacă în lumile acelea ajunsese prin intermediul meu. Când venea însă vorba de părinţi, schimba iute subiectul, neputându-se adresa în acelaşi mod – cu cine ştie ce titluri – cu grija ca nu cumva s-o întrebe careva de origini. Odată, îşi umilise propriul tată care îndrăznise s-o caute la spital (era asistentă) fără s-o anunţe.
- Ce-i cu tine? Cum îndrăzneşti?!
Omul, îmbrăcat ţărăneşte, cu cizme de cauciuc în picioare, ţinându-şi căciula în mâini, dăduse să explice:
- Rozi, m-a trimis doctoriţa din sat... să mă caut. Am zis că-i mai bine să vin aici, unde sunteţi voi.
Şi cum, pe lângă ei începuse o foială de medici şi asistente, ea a continuat adresându-i-se ca unui străin:
- Mergeţi jos la recepţie şi staţi la rând cu toată lumea! Ce-i aici, Armata salvării?
Omul, năuc, n-a mai îndrăznit să zică nici pâs, dar, cu încăpăţânarea ţăranului plecat să rezolve o treabă, m-a căutat pe mine, întrebând o asistentă, dându-se drept un vecin de-al socrului meu, zicând că are să-mi transmită ceva. Avea ochii plini de lacrimi şi cu greu am smuls de la el motivul suferinţei. „Grijania lor de copii! Că dacă acuma mi-a îngheţat sângele-n vine, de nu mai am circulaţie, o fi pentru c-am stat iarna la căldură, nu că luam gerurile Bobotezii în nas, să mă duc la muncă, să am cu ce-i creşte!” Când i-am reproşat mai târziu Rozicăi, spunându-i că nu trebuia să se poarte astfel, mi-a replicat: „Părinţiii sunt datori să ne crească, apoi să nu ne stea în cale dacă n-au fost în stare de ceva mai bun în viaţă!”. M-a făcut să-i promit că n-o să-l mai primesc niciodată pe tatăl său în spital. Culmea, i-am promis! Îmi călcam în fiecare zi pe suflet, mutilându-l, mă sufocam în pielea mea, dar aveam o ceaţă pe ochi care mă împiedica să văd limpede. Astfel că tata, în loc să întrebe „Cum te mai ai cu viaţa?” mai bine ar fi întrebat „Cu tine cum te mai ai?”. Ajunsesem să mă urăsc, fără să ştiu de ce.

          Ziceam de ziua în care am fost la el. L-am găsit în curte, pe vântul ăla duşmănos, îmbrăţişându-şi nucul.
-         Tată, ce-i cu tine? De ce stai aici?
-         Păi nu vezi? Ce-ai vrea să fac? îmi zise ca despre o evidenţă pe care eu mă încăpăţânam să n-o observ, motiv să-mi strige cu enervare:
-         Mă băiete, eu nu te-am făcut prost! Ce-i aşa greu de priceput? Numai pe el îl mai am!
L-am desprins cu greu din îmbrăţişarea aceea, explicându-i – de parcă n-ar fi ştiut! – că, dacă e să-l smulgă vântul din rădăcină, el nu i-ar fi de folos.
- Eeei, ce ştii tu? V-aţi sulemenit de tot sufletele pe-acolo pe la oraş. Înconjuraţi de-atâtea betoane, cred şi eu că nu mai auziţi glasul unui pom care plânge... Unde merge lumea, băiete? Şi voi încotro vă-ndreptaţi? Ştiu şi eu că – ori cu mine, ori fără mine – dacă i-o fi nucului soarta să-l dezrădăcineze, nu mă pot opune. Dar una e să mori singur, alta să fii îmbrăţişat de cineva. Că ceasul tot vine... Uite, totdeauna mi-am imaginat că eu o să mor primul. Mai întâi, am crezut c-o să mor înaintea maică-tii. Aşa am şi vrut. N-a fost să fie. Apoi, c-o să mor înaintea nucului. Mă vedeam ducându-mă lângă el, în ceasul acela, să nu fiu singur, să-l simt lângă mine. Dacă mi-l smulge, mie cine să-mi vegheze plecarea?
A oftat şi-a turnat în două pahare ţuică. Apoi a continuat:
- Nu te uita la mine ca la un nebun! Stai liniştit, o să mor cu mintea întreagă.
După o pauză, a simţit nevoia să-mi explice, oftând:
- Nucul... e mai mult decât un pom. Într-un fel, când mă uit la el, parcă îmi retrăiesc viaţa. Poţi să mă crezi un bătrân senil şi sentimental... Dar eu, în jurul acelui nuc, am trăit clipele mele de fericire. Omul se-agaţă de fericirea lui trecută ca de un colac de salvare. Mai cu seamă atunci când nu mai are de ce se bucura, când simte, pe undeva, că fericirea lui nu se mai poate întoarce. Sub nicio formă, cu niciun chip...
Nici eu nu pricepeam astfel de lucruri când eram tânăr. Mi-aduc aminte... bunicul avea o soră – Sonia. Nu fusese căsătorită niciodată şi n-avea copii. Ne considera pe noi ca pe copiii ei, răsfăţându-ne din cale-afară. Era o femeie cât se poate de normală, dar avea şi ea o ciudăţenie. Avea o rochie, o rochie de bal, pe care o îmbrăcase o singură dată când era tânără, nu o spălase niciodată, o ţinea într-un dulap şi, când şi când, se mai uita la ea. Uneori, de sărbători, o-ntindea pe pat. Am întrebat-o o dată ce-i cu rochia aia. Mi-a spus că-n ea era îmbrăcată singura dată când a dansat cu bărbatul pe care-l iubise mult, cu care a crezut că se căsătoreşte, dar n-a fost să fie. Am sfătuit-o, făcând pe deşteptul, mai bine să vândă rochia, să nu se mai tortureze privind-o, iar pe bărbatul acela să încerce să-l uite. M-a privit ca pe un picat din lună şi mi-a vorbit simplu dar ferm: „Cum să uiţi ce ai iubit mai mult? Şi-apoi, cum să vinzi? Orice e de vânzare, înafară de ceea ce iubim.” Nu pricepusem eu mare lucru, eram şi prea tânăr şi fără experienţă, dar un lucru îmi amintesc clar, de parcă l-aş trăi şi acum: ori de câte ori vedeam rochia întinsă pe pat, mă treceau nişte fiori... n-aş putea să explic. De parcă o biată cârpă strâsese-n ea toate trăirile omenirii pe care acum i le returna, prin mine. Era un amestec ciudat de sentimente care-mi dădeau fiori pe şira spinării. Un fel de ploaie de vară - şi tunete şi soare şi nori...
Vezi, băiete, şi nu fusese decât o singură noapte. Ce să mai spun de nucul meu care mi-a  fost martor la jumătate din viaţă? Cum să-l las să moară singur?

Dragă Lăcrămioară, de ce-ţi spun ţie toate acestea? Poate pentru că simt că m-ai înţelege. Poate pentru că eu n-am un nuc, precum tatăl meu, la care să mă duc să-i spun. O, el vorbea mult cu nucul. N-avea cu cine altcineva. Şi-apoi zicea: „Măcar ăsta nu te contrazice! Nici nu te ceartă, nici nu te judecă. Ba încă nu-mpărtăşeşte nimănui taina ta. Ce motive ai avea atunci să spui ce te doare unui om? Despre care nici măcar nu ai garanţia că te-nţelege...”
- Dar nucul te înţelege, tată? Şi ce garanţii ai?
- O, da! Te înţelege şi-ncă cum! Dar asta n-o puteţi pricepe voi orăşenii, schimonosiţi de-atâta politeţe mincinoasă, voi care aţi transformat cuvântul în armă, de parcă Dumnezeu ne-a lăsat graiul să ne încăierăm...

Acesta era tatăl meu, dragă Lăcrămioară, pe care tare mult mi-aş fi dorit să-l cunoşti!

2 comentarii:

  1. superba partea asta de roman...
    m-a atins la inima....

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt încântată că v-a plăcut. Mulțumesc pentru informare.

    RăspundețiȘtergere