Scrisori netrimise (7)

Revelionul l-am petrecut în casa unor italieni înstăriţi, capul familiei fiind şeful secţiei chirurgie a spitalului în care lucra Mihnea. Îmi spusese că relaţiile dintre ei nu erau tocmai bune, însă Battista – celebrul doctor – făcea tot posibilul să-l ţină pe Mihnea de partea lui. Mirosise bine că, deşi era numai asistent (şi fără acte-n regulă), cunoştinţele medicale ale lui Mihnea le egalau şi chiar le depăşeau uneori pe ale sale. Nu prea înţelegea el cum fusese posibilă o astfel de ratare a carierei, deşi Mihnea îi explicase cu sinceritate, fără să ocolească vreun detaliu: mai întâi, răzbunarea doctorului H., care-l dăduse afară din spital, profitând de influenţa pe care o avea să-i facă şi reclamă pentru fapta lui necugetată, deşi fusese pusă în slujba pacientului; pe de altă parte, despărţirea de soţie, după ce pusese tot sufletul şi toţi banii câştigaţi cu greu, după ani de muncă, într-o relaţie din care avea să plece cu o mână în buzunar, iar cu cealaltă târând un geamantan cu pijamale, ceva şosete şi alte mărunţişuri personale, printre care şi vreo câteva cărţi de specialitate. Femeia fusese chiar generoasă, strigându-l din poartă: „Ţi-ai uitat fularul!” şi alergând după el să i-l restituie. Restul – casa, grădina, maşinile, cele două apartamente de închiriat şi firma - nu erau uitate, fuseseră lăsate de bunăvoie femeii care nu acceptase să-i ofere cel puţin copilul pe care el şi-l dorise atât de mult. Desigur, toţi îl priveau cu suspiciune pe Mihnea, aproape nevenindu-le să creadă.       

Battista avea o soţie cel puţin interesantă, genul de femeie care n-aş fi putut fi eu, de exemplu, niciodată. Anume femeia care, deşi neîndreptăţită prin nimic a avea pretenţii sau a cere prea mult de la viaţă, ştie exact ce urmăreşte, cunoaşte căile prin care să ajungă la ţel – preţul nu contează - şi care îşi ţine bărbatul nu sub papuc (ce atâta blândeţe!), ci sub bocancul mărimea 42 apăsat ferm pe grumaz, gata să-l sufoce la prima mişcare greşită. Mihnea, care-l asista adesea în operaţii, spunea că Battista nu îndrăzneşte să închidă mobilul nici măcar într-o atare situaţie. Mai mult, o asistentă are rolul de a prelua pe loc apelurile consoartei şi de a i le transmite instantaneu. Odată, Mary (a se citi meri, cu accent pe ambele silabe), avusese pretenţia ca umilul ei sclav, pardon, soţul, să iasă din operaţie şi să-i ducă de urgenţă o anume pereche de pantofi la pus flecuri, pe care îi căşunase să-i încalţe la recepţia din seara respectivă. Cum doctorul avusese tupeul să pună viaţa pacientului mai presus de interesele meschine ale diabolicei soţii, şi-a primit plata cu vârf şi-ndesat: o săptămână de „gardă forţată” în spital; iar ca să-l primească înapoi acasă, l-a costat zece perechi de pantofi nou nouţi şi de firmă, biete victime ce urmau să se scâlcieze curând sub greutatea stabilopozilor pe post de picioare ale „fragilei” Mary.

Întrebarea ivită automat când afli astfel de istorii adevărate o ştim: bine, bine, ea e cum e (să evităm cuvintele dure), dar cu el ce nu-i în regulă? Întrebarea mi-am pus-o şi eu. Până când i-am dat în cap cu o altă-ntrebare: până la urmă, care era diferenţa dintre mine şi Mary, exceptând zecile de perechi de pantofi în plus, de partea ei, precum şi zecile de centimetri tot în plus şi tot de partea ei – de-a lungul şi de-a latul, oricum ai privi? Păi diferenţa era - şi culmea! tot în favoarea ei – că, în timp ce ea avea un om să-i poarte de grijă, eu îmi purtam de grijă singură, cum mă pricepeam, cu rezultate uneori dezastruoase; apoi, în timp ce faţa ei ca o lună plină şi veşnic flămândă n-avea niciun rid, a mea începuse deja să dea semne de oboseală, cu toată strădania de a masca. Că de părul albit mai mult de jumătate nu mai vorbim! Şi-atunci? Aveam vreun motiv să cred că aş putea fi mai presus de ea în vreo privinţă? Nu. Dimpotrivă. Studiind-o fără să vreau, îmi puneam întrebarea dacă femeile de acest fel deţineau secretul reuşitei în viaţă – să nu-ţi pese de celălalt, de dorinţele lui, de orgoliul şi demnitatea pe care ar trebui să i le protejezi, nu să le terfeleşti. Să nu-ţi pese de nimic, cu excepţia modestei tale persoane pe care ţi-o imaginezi centrul universului. Siguranţa pe care o afişa Mary şi aerul de superioritate cu care privea pe toată lumea, dar mai ales pe mine, îmi întărea convingerea că da, secretul fericirii stă bine ascuns în lada de zestre genetică a femeilor cu mustăţi şi fără sentimente.

Să nu fiu nedreaptă, trebuie să recunosc că Mary se dovedise o gazdă perfectă. Chit că pregătirile nu le făcuse ea, ci „la ragazza”, tot o româncă.

La ragazza avea şi un nume, pe care Mary nu se obosea să-l reţină – Ligia. Am fost surprinsă s-o găsesc aici, mi-a făcut complice cu ochiul, semn că ştiam noi ce ştiam şi mi-a strecurat într-un moment în care m-a prins singură:

-         Ştiţi, m-am hotărât să devin o doamnă.

-         Bravo, zic, gata să vărs băutura pe mine, dar cu un soi de admiraţie, recunosc, pentru puterea ei de a se smulge singură dintr-un mediu pentru care nu era făcută, chit că nimerise de pe centură la bucătărie, dar parcă tot era mai bine. O-ntreb cum îi merge.

-         Bine. Cu scorpia asta mi-a fost mai greu la-nceput, dar am pus-o cu botul pe labe imediat.

-         Cuuum?, întreb de-a dreptul contrariată, gata de data asta să-mi muşc limba. Mi se părea imposibil ca o astfel de mătrăgună, pe care propriul soţ nu reuşise s-o îmblânzească, să fie pusă la punct de o pipernicită şi chiar timidă cum era Ligia.

Mi-a spus pe fugă, amuzându-se de întâmplare, rememorând cu plăcere parcă:

-         Cineva i-a „suflat” c-am fost prostituată. A venit să mă întrebe dacă-i adevărat. Nici nu ştiam ce să-i răspund. Dar am fost sigură că mă dă afară şi-am zis că, dacă tot n-am scăpare, ce să mă mai complic? I-am spus adevărul. Şi ce credeţi? În loc să mă dea afară-n şuturi, mi-a mărit salariul... cu condiţia s-o învăţ şi pe ea. Mă-nţelegeţi... Zicea că ea nu ştie decât să desfacă picioarele. I-am spus că e o artă şi desfăcutul ăla. Că nu poţi să ţi le desfaci aşa cum o face aruncătorul de discobol.

-         De disc, Ligia, aruncătorul de disc se numeşte discobol.

-         Totuna.

Ia te uită la madamme mustaţă! M-a amuzat teribil. Curiozitatea mă îndemna s-o trag de limbă pe Ligia cu privire la metodele didactice folosite – eu ştiam cum se predă engleza, nicidecum... Însă „discoboala” nu ne-a mai dat timp, apărând impunătoare în uşă, astfel că am rămas pentru totdeauna cu lecţia neînvăţată. Dar m-am ales cu-n şirag de dinţi albi-gălbui pe care şi i-a etalat Mary la mine sub formă de rânjet şi în semn de „va fan cullo”, înjurătura cel mai des uzitată de italieni şi a cărei traducere o aflasem între timp. La ei, era aşa ca un fel de bună dimineaţa, ce mai faci?

          Dacă la primit oaspeţi şi sex (!) Mary stătea cât de cât bine sau măcar era în curs de, la capitolul conversaţie era catastrofală. Am apreciat delicateţea lui Mihnea şi-a lui Battista de a evita discuţiile pe teme medicale, făcând un efort vizibil de a schimba subiectul ori de câte ori acestea apăreau involuntar. Astfel că se vorbeau de toate. Până şi de Lenin, la un moment dat. Motiv pentru Mary de a se învineţi la faţă, reproşându-i atroce lui Battista că acest sau această Lenin nu făcea parte din cercul ei de cunoştinţe. Cum îşi permitea să cunoască pe cineva, fără să i-l prezinte şi ei, care s-a sacrificat pe altarul meseriei lui, întrucât dacă el câştiga aşa mult, ei ce-i mai rămânea de făcut decât să colinde toată ziua prin magazine, ceea ce, la un moment dat, putea crea dependenţă, iar dependenţa asta nu-i bună, a auzit ea la coafor c-ar fi un fel de boală a secolului, dar ce-i păsa lui de bolile ei, etc. În timp ce Battista se transformase-n semafor, schimbând culorile de la verde la roşu şi trecând neapărat prin galben, eu şi Mihnea ne-am prefăcut a avea treabă undeva.

          Ce-i ţine pe oameni atât de diferiţi împreună, în timp ce pe alţii, care par făcuţi unul pentru altul, îi despart chestiuni mărunte şi stupide, aberant de stupide uneori? N-am să aflu. Probabil şi aceasta e una dintre întrebările la care n-am să aflu vreodată răspuns.

          Nu conta că nu-mi place compania, nici că nu prea mă distram. Nici n-aş fi avut nevoie. Cu Mihnea, era bine oriunde. Câtă vreme mă ţinea de mână, mă stăpâneau numai certitudini şi sentimente frumoase şi înălţătoare. Când iubeşti, ai fi în stare să săruţi şi broaştele râioase. Când îţi trece, începe să-ţi pută până şi parfumul celei mai minunate flori. Cum care? Lăcrămioara. Ah! Fir-ar să fie! Numai numele ăsta nu trebuia să mi-l amintesc, acum la trecerea dintre ani. Uite şampania, uite şi ceasul...

Îmi pare că Mihnea mă sărută cam rece, cam grăbit. Ce-a fost asta? E drept că nu m-am întrebat niciodată cum trebuie să se sărute oamenii în noaptea dintre ani. Vorbim de cei care se iubesc. Sau care trăiesc această iluzie.